Comunicate de Presa | Inregistrari domenii .RO, .EU, .COM, .NET, .BIZ, .INFO .. etc - Hosting Romania - Anunturi Gratuite
Sambata, 21 Iulie
                   
 
 


» e mai bine? e mult, mult mai bine.

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.S-a terminat – sper că odată pentru totdeauna! – cu batjocura și umilirea oamenilor care-au fost siliți să facă pașapoarte în Pipera. An după an mi se rupea sufletul cînd vedeam, în arșița verii, familii întregi tîrîndu-se prin cîmp ori stînd în traficul din cea mai gîtuită zonă de „business” din Capitală… De curînd pașapoartele s-au mutat în oraș, acolo unde li-i locul: mai aproape de oameni – la mall. Cum s-a nimerit, cum s-a potrivit, cele două centre de pașapoarte funcționează în zonele cele mai populate ale Capitalei, deci cetățenilor li-i mai aproape de casă de-acuma. Și ce bine că funcționează în malluri! Cine are mai multă nevoie de pașaport decît familiile cu copii? Pentru o familie mallul e locul cel mai prietenos. E și loc de joacă, e și loc de mîncat, e și loc de făcut pipi, e și loc de parcare. E locul cel mai puțin traumatizant pentru oricine trebuie să aibă de-a face cu administrația statului. Sper să vină și ziua cînd din Pipera vor pleca și permisele și înmatriculările.

» 7 mașini vechi XCVIII

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Suntem la episodul 98. Ca-ntotdeauna, îl începem cu ce-i mai bun. E un Morris Minor: o mașină englezească de o surprinzătoare longevitate – s-a produs de după Război pînă-n anii ’70; era, deci, ceva de capul ei! Nu rîdeți dacă am ales rabla următoare să fie asta: Este Renault Mégane! Primul – și primul model din prima serie (găsim pe străzi mai degrabă versiunea cu face-lift). Deși a debutat ca urmaș al modelului micuț 19, în timp a mai crescut oleacă. A fost una din cele mai versatile game ale mijlocului de ani ’90; Mégane se producea și sedan, și break, și hatchback, și cabrio, și coupé; iar varianta de familie Mégane Scénic a avut atît succes încît a devenit iute un model separat. L-aș compara cu gama G al Opelului Astra, din a cărei familie la fel de extinsă a derivat Zafira. Mai avem un Renault apărut cam în aceeași perioadă și poziționat mai sus decît Mégane – e Laguna. A mai trăit încă două serii, dar recent s-a oprit din producție. Rabla următoare. Înc-o Volgă Rechin; e ea ruginită, da-i cinstită. Un Audi 80 bibilit pentru cei mai bine de 40 de ani pe care să tot îi aibă: Porția de japoneze de azi e-n meniu: două Subaru Justy împreună. Niște mașinuțe mici, da’ 4×4! … dar dacă e ceva care să fie mic, sigur e Polski Fiatul 126!   (lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici) Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

» da’ relaxați-vă.

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli. Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său. Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară. Dac-ar face-o… Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști. … care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”… NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine. Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine? Bună întrebare! Mai ales că răspunsul doare! Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine. … fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase. Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.

» Civilizație publică LII – intrări de serviciu

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Frumusețea arhitecturii interbelice e copleșitoare. Detaliile la care ne oprim și azi cu admirație s-au păstrat, fiind făcute cu trăinicie. Un imobil de locuințe comune – hai să-l numim bloc, că bloc e! – presupune existența unui anumit personal de întreținere: om de serviciu, portar, fochist, liftier. Știm și că aceste blocuri s-au ridicat în alte timpuri, cînd împărțirea oamenilor era bătută-n cuie. Bogatul și săracul n-aveau ce căuta împreună. Stăpînul n-ar fi întins mîna servitorului. Nu ne miră, deci, cînd descoperim la blocurile interbelice intrări secundare destinate serviciului. Pe undeva trebuia scos gunoiul, pe undeva intra băiatul de prăvălie cu tîrguielile, pe undeva se făcea alimentarea cu păcură ori cărbune a instalației de încălzire. Pe cît de splendide ni se-arată intrările principale – adevărate opere de artă! – pe atît de modeste-s intrările acestea de serviciu. Cel mult, în ton cu arhitectura clădirii, li se permite un pic de asezonare; dar, în rest, sînt rușinate, joase, făcute să te strecori pe ele. Am ales în articolul nostru – în pereche – cîteva exemple ca să ne facă să vedem mai bine cum erau treburile așezate atunci.       … și unde n-au încăput în poză amîndouă, le-am fotografiat separat.   lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

» niște seri frumoase

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Frumos weekend în București, cu adevărat frumos! Un weekend pentru oameni, pentru oamenii care știu să iasă din casă, pentru oamenii care știu că evenimentele publice sînt prilej de a se aduna, de a se bucura împreună, de a se simți oameni printre oameni: așa cum a fost lăsat să fie. A fost primul weekend al festivalului de teatru „B-Fit in the street”.  

» cea mai tristă țîșnitoare

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.În Capitala unde țîșnitoarea publică e o raritate – mai ales în plin centru, unde dai cu tunul și nu te poți răcori gratis – zace cea mai tristă adăpătoare din lume… Și anume unde? Undeva, în plin pustiul de pe Calea Plevnei: pe unde nu trece nimenea. De ce zace acolo? De-aia, fiindcă acolo-i un garaj de-al Companiei de apă… de-aia! Și-or fi pus-o așa… de fală! Nu i-ar sta mai bine undeva pe la Universitate, unde te usuci de sete? Undeva în parcul Izvor, unde nu-i nici măcar o sursă de apă? Tristă mai e batjocura asta.

» 1958 – retragerea trupelor sovietice în presa vremii

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Se fac 60 de ani de cînd s-a retras draga armată sovietică din tînăra noastră Republică. Ca orișice lucru care nu se poate face de pe-o zi pe alta, a luat niscaiva timp. În decembrie ’55 se lămureau unele zvonuri… Prin aprilie ’57 părțile urmăreau încheierea unui… acord. Pe 27 mai 1958 – în urma consfătuirii statelor membre ale Tratatului de la Varșovia – aflăm că trupele sovietice chiar se vor retrage. Urmează – în perioada iunie-iulie – despărțirea „caldă”. Ecouri vin din toată Țara; din Constanța, Brăila, Galați, Iași și Timișoara; prietenia „prețuită ca lumina ochilor” rămînea „veșnică, de nezdruncinat, de neclintit”.      Pe 25 Iulie – pica-ntr-o vineri – s-au cărăbănit și ultimii soldați! Au urmat recepții, medalii și discursuri.    Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

» o altă istorie pe gard

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… înc-o idee bună pe gardul A.S.E.-ului:

» Toan’s vine-n Centrul Vechi

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Iată, în sfîrșit, o-ntrebuințare mai elegantă a mizerului Palat al Camerei de Comerț – la parter vine să deschidă „Toan’s” mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

» Case căzute 251 – Str. Teodosie Rudeanu 43

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Într-o zonă cu multe prăvălii micuțe care-au rămas încă-n picioare, dăm peste una care-a devenit, în timp, garaj-atelier auto. E părăsită de multă, multă vreme și-n plus, lîngă ea-i și-o parcelă goală. Deja la doi pași s-a ridicat și-un bloculeț. Mai înspre Primărie – pe locul fostei intreprinderi „Precizia” – e ditai „rezidențialul”… mai multe despre Case căzute

» a-nceput „B-Fit in the street”

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Teatru, comédii, drăcii: acolo unde li-i locul – pe stradă, printre oameni. A-nceput o altă ediție a Festivalului de teatru stradal bucureștean. Căutați de mergeți, lăsați acasă mofturile – o să vă placă.

» cu Bobocul chițibușar

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.O iau de la capăt. Cînd era fii-mea mică, băteam străzile-n lung și-n lat după vreo pisici, după cine știe ce abțibilduri lipite pe garduri și stîlpi, după melcii ieșiți la plimbare după ploaie (450 am numărat deunăzi)… Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții! Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate. Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit! Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable. Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule. Chiar mai multe decît mă așteptam! Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște. Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani. Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public. Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

» Case căzute 250 – Șos. Viilor 28

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Este cea mai frumoasă și mai puțin cunoscută clădire de pe Șoseaua Viilor! Se găsește imediat după fostul „Excelent” – în spate se-ntinde pîrloaga fostei fabrici de ulei „Muntenia”. Pe ea am ales-o pentru episodul ăsta, 250. N-am izbutit să-i descopăr istoria, fir-ar să fie! Deși am bătut Șoseaua Viilor în toate părțile, și mai ales în toate timpurile, nu mi-e clar ce-o fi fost aici. Fabrica de ciocolată și bomboane „Capșa” a funcționat în anii ’30 la acest număr, dar sigur numărul 28 de azi nu-i numărul 28 de-atunci. Mai mult ca precis „Capșa” producea-n altă clădire – ulterior inclusă în fabrica de ulei, care se întinsese enorm. Aș băga mîna-n foc că în clădirea asta părăginită erau la un moment dat birouri și, pe sfîrșit, chiar un mic punct de desfacere al fabricii de ulei. Ce s-o mai lungim; e-n plan demolarea ei și construirea unei clădiri noi. mai multe despre Case căzute

» Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (II)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit. Ușurat și răcorit, cu o satisfacție parșivă cuibărită în suflet, m-am întors la adunat de morcovi. Curios, îndreptându-și șalele, Gologan a întrebat: – Ce i-ai spus ăluia Dane? – Păi cam tot ce am avut în gușă și încă ceva pe deasupra! – Și el ce-a zis? – A zis că nu sunt un bun membru de partid. – Băi, tu nu ești sănătos! Te iei cu ăștia la harță? – Ce-or să-mi facă Florine? Hai să vedem dacă-i ține curu’! Între timp tovarășii activiști au dispărut cu mașina lor neagră cu tot și duși au fost. Noi, rebegiți de frig, cu noroiul până la genuchi, cu mâinile înghețate, am continuat să facem treaba altora. Am făcut-o așa până la ora 14.00 când… s-a epuizat stocul de lăzi goale! Ușor panicate, cele două tăntici ne-au explicat că tractorul care aduce altele și le ridică pe cele pline vine după ora 16.00. Au fost astfel obligate să accepte că misiunea în agricultură a inginerilor „de la lumină” se încheiase înainte de vreme. Când a văzut cât pământ cărăm după noi, pe haine, pe mâini, pe încălțăminte, șoferul autocarului a fost cuprins de neliniște. Spre ușurarea lui și a noastră, ne aflam la o lățime de șosea depărtare de stația electrică. Șeful de tură, care lucra direct cu o bună parte dintre noi, a tras repede un furtun la poartă pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau drept de acces în interior. La furtun sau la hidrantul din curtea stației am reușit să ne spălăm pe mâini și să scoatem la lumină culoarea botinelor. Dar hainele… !! Ajuns acasă, mama soacră m-a întrebat pe unde dracu am umblat. După ce a auzit că am adunat morcovi la Uzunu, s-a uitat lung la mine, a crezut că îmi bat joc de ea și s-a supărat! A doua zi, toată suflarea din I.R.E.B., de la portar până la directorul tehnic Gheorghe Ionașcu, comenta neobișnuita întâmplare care lăsase întreprinderea fără cârmuitori. Mârâiau și unii dintre șefii care exersaseră munca în agricultură dar, mai cu fereală ca să nu smintească scaunele de pe care conduceau, ce-i drept cu rezultate foarte bune, rețelele electrice de transport și distribuție din sudul Munteniei. *** Directorul Ionașcu  era singurul căruia, la propriu, i-a fugit jilțul de sub cur. Într-o după amiază a acelei toamne ciudate, în timp ce asigura continuitatea conducerii, s-a dus la dispecerul de întreprindere pentru a se informa direct, la fața locului, despre starea rețelei de 110 kV. Dispecer de serviciu era inginerul C.E., un tip haios, pus permanent pe glume, slobod la gură, excelent profesionist. C. vorbea la telefon. Finaliza o manevră și se concentra pe ce avea de făcut. Nimeni și nimic nu-i putea abate atenția. Poate doar hupa care semnaliza producerea unui eveniment grav. Lăsându-l să-și termine treaba, în liniște, directorul s-a așezat pe fotoliul secundului fără să știe că unul dintre picioarele din spate ale acestuia era rupt. Cei ai casei îl proptiseră provizoriu pentru ca fotoliul să stea în poziția firească și pentru a putea fi folosit, atât timp cât nu era mișcat din loc. Instalat comod, vizitatorul a ales unul dintre registrele operative pentru a-l consulta. Pregătindu-se s-o facă, s-a ridicat puțin și a tras fotoliul mai aproape. Când s-a reașezat a cedat și celălalt picior din spate. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Fotoliul s-a răsturnat. Directorul nostru a ajuns cu zgaibaracele în sus. „Evenimentul”, deși nesemnalizat de sistemele de protecție, nu putea trece neobservat. C.E. și-a pus în așteptare interlocutorul, s-a aplecat peste centrala telefonică și cu uimire în glas, a întrebat: – Ce-ai făcut bre? Ai căzut, futu-i maica măsii! Apoi și-a reluat netulburat activitatea. Ionașcu s-a ridicat singur și a plecat imediat. Peste câteva zile, Serviciul Dispecer a căpătat fotolii noi, mai trainice, mai fățoase. *** Încordarea se simțea în aer. Nu putea fi domolită decât dacă veneau cuvenitele explicații. Eu mă pregăteam să le cer. În scurt timp am reușit să estimez, cu bună precizie, cât s-a cheltuit și cu ce ne-am ales după acțiunea care stârnise vâlvă. Așteptam doar momentul potrivit. Trecuseră cam zece zile. Puneam în funcțiune instalațiile de alimentare cu energie electrică a Palatului Snagov, obiectiv de maximă importanță și siguranță. Echipamentele primare și sistemele de automatizare–protecție proveneau, în mare parte, dintr-un import centralizat – Franța și Anglia – destinat Castelului Peleș și Palatului abea construit pe malul Snagovului. Întreaga lucrare constituia o premieră națională. Inteligența și priceperea care au făcut-o posibilă erau românești. Participa lume multă, inclusiv colegii noștri de la I.R.E. Ploiești, angrenați în proiectul Peleș–Sinaia dar și „băieții” adăpostiți sub umbrela Institutului de Proiectare „Carpați”. Într-o pauză, directorul Ionașcu m-a întrebat direct, fără ocolișuri, ce s-a întâmplat la Uzunu. Neimplicat în decizia care i-a afectat principalii colaboratori, auzise frânturi de poveste pe care încerca să le pună cap la cap. I-am relatat pe îndelete, cu detalii, absolut tot. Chiar și binecuvântarea pe care i-am dat-o tânărului activist de partid. – Dacă nu te-a căutat nimeni până acum, înseamnă că n-a avut curaj să scormonească rahatul. A plecat îngâdurat și nu am mai reluat niciodată subiectul deși ne vedeam zilnic. Apropierea sărbătorilor de iarnă a adus și ocazia pentru a discuta cazul Uzunu. A fost convocată adunarea generală a membrilor de partid pentru ședința de bilanț. Până atunci participasem doar la ședințele lunare ale organizației din care făceam parte. Sala de la etajul șase era plină ochi. În prezidiu au luat loc tovarășii: Nicolae Tetelea – directorul  întreprinderii, Ion Biu – președintele sindicatului I.R.E.B., Gheorghe Sârbu – secretarul organizației de bază de la Secția Auto, Horia Constantinescu – secretarul comitetului de partid și un invitat pe care eu nu-l cunoșteam, cum nu-l cunoșteau nici cei din jurul meu. Era secretarul cu probleme economice al Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov. Sosise momentul explicațiilor și al socotelilor. Unul mai potrivit nici nu se putea. S-a aprobat ordinea de zi, s-a citit darea de seamă… Șabloane, formulări anoste, limbaj festivist, elogii, mă rog… tot repertoriul deși, se muncise mult și rezultatele erau remarcabile. Puteau fi prezentate sintetic, convingător, atractiv, ținând treaz interesul auditoriului. Așa că eu am uitat începutul și n-am înțeles sfârșitul. Apoi au urmat discuțiile. M-am înscris la cuvânt, eu, ultimul venit, printre cuvântătorii de profesie capabili să vorbească despre orice fără să spună nimic. Ordinea în care urma să ne exprimăm o stabilea tovarășul Horia Constantinescu. Unuia ca mine i se dădea cuvântul printre primii. Finalul discuțiilor era rezervat greilor care trăgeau conluziile și dădeau glas angajamentelor noastre fierbinți pentru anul ce avea să vină. De unde să știe tovarășul Constantinescu că „puștiul ăla obraznic” nu citise scenariul, nu știa rolul, îi va strica regia și în final, va transforma spectacolul într-un eșec? Nu doream să critic. Nici n-am făcut-o. Am spus, în felul meu, o poveste. Când mi-a venit rândul toți ochii s-au îndreptat spre mine. Pe chipurile participanților se citea curiozitatea. Pentru a-i izbăvi de așteptare, am precizat din capul locului că voi analiza o acțiune de mare succes, o realizare care nu a fost cuprinsă în darea de seamă: Contribuția celei mai mari întreprinderi de rețele electrice și a specialiștilor ei la propășirea economică a C.A.P. Călugăreni. Instantaneu în sală s-a făcut liniște. Cu excepția tovarășului de la județ, toți membri prezidiului au încremenit. După câteva clipe de uluială, a reacționat tovarășul Ion Biu, președintele de sindicat. S-a proptit cu răspundere de spătarul scaunului pentru a nu fi văzut de comeseni și îmi făcea semne disperate să tac. Cât timp a durat prestația mea, directorul Nicolae Tetelea a admirat cerul plumburiu, de iarnă, care se desena frumos pe geamul unei ferestre iar secretarul de partid Horia Constantinescu a pârlit cu fulgerele din privire hârtiile aflate pe masă. Când am intrat în fondul chestiunii, invitatul de la județ s-a îmbujorat. În timp foarte scurt s-a făcut roșu ca steagul partidului. Comportamentul celor doi activiști, ca și cel al destoinicelor cooperatoare, descris cu lux de amănunte, într-un limbaj puțin mai colorat dar foarte sugestiv, l-a făcut să nădușească. A scos batista pentru a-și tampona fruntea. Avea o frunte lată până la ceafă. Bietul om suferea fizic. Nu-l puteam ierta. Trebuia să îndure totul așa cum și noi o făcuserăm. Părea uimit de cele auzite. Cred că avea cunoștință de prezența noastră la Uzunu, fără să fie implicat personal și fără să știe dedesubturile. Asta îl făcea să trateze totul ca pe o întâmplare hazlie relatată de unul pus pe glume. Ropotele de aplauze care însoțeau povestea erau motive suficiente pentru a-l face să priceapă adevărul spuselor mele. S-a dezmeticit și a înțeles consecințele deciziei de a fi fost detașați în agricultură doar atunci când am amintit, așa în trecere, încălcarea cu vinovăție a legii privind regimul de lucru în unitățile de producție cu foc continuu. A despăturit batista și a folosit-o pe post de prosop. Am încheiat cu bilanțul financiar al acțiunii. Cheltuielile (suportate de I.R.E.B.) erau de vreo zece ori mai mari decât veniturile (încasate de C.A.P. Călugăreni). Pentru o clipă, imaginația mi i-a înfățișat pe cei care au pus la cale nejustificatul eveniment agricol aliniați frumos, purtând în tuhăz câte un morcov  de Uzunu. Cam atunci s-a terminat și ședința. Nu s-au mai tras concluzii, nu s-au mai luat angajamente,… Membrii prezidiului se aflau, fără să știe, în ipostaza surprinsă de Matty, un bun cunoscător al moravurilor vremii. Cum cei vizați erau chiar ei, nu prea aveau ce spune. Uneori tăcerea e de aur! La data de 23 ianuarie 1981, prin redesenarea județelor Ialomița și Ilfov, au apărut județele Călărași și Giurgiu. Ce a mai rămas din Ilfov a intrat în structura Bucureștiului ca sector al acestuia: Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.). Cel pe care l-au trecut transpirațiile nu mai făcea parte din nomenclatura noului comitet de partid, instalat la Balotești, în conacul Bujoiu. Probabil se pensionase sau păstorea activitatea economică a unui alt județ.

» rostul prefectului

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… păcatele tinereții! Învățam dreptul și ajunsesem la ramura sa administrativă: cea care se-ocupa de primar, de consilii, de președinți de consilii, de prefect – de ce fac și de raporturile între ei. Multe am uitat de-atunci, dar nu și faptul că n-am reușit niciodată să deslușesc în totalitate rostul prefectului. Pe scurt, el e reprezentantul Guvernului în teritoriu. Are o putere – cui nu-i e frică de prefect? – dar, fiind numit, e și dat jos cu cea mai mare ușurință; nu-i nemuritor ca un președinte de consiliu județean. Să fim sinceri și să-ncercăm să ne-aducem aminte de vreun prefect celebru; de vreunul care-a intrat în istorie făcînd ceva… n-o să ne iasă. Toată lumea știe cine-i primar în Capitală; dar prefectul rămîne un anonim. Sigur, are niște „atribuții” – verifică cumva legalitatea actelor primarului. Și prin el administrația locală găsește o cale mai lesnicioasă de-a accesa anumite resurse centrale; merită să-l ai de partea ta. Are, din păcate, și niște lucruri concrete de făcut: de pildă, de prefectură ține buna funcționarea a serviciilor de pașapoarte, de înmatriculări și de permise de conducere: adică exact acele servicii unde cetățeanul este cel mai umilit. Scriu asta în urma știrii că noul prefect al Capitalei e o duamnă – ați ghicit, chiar una din anturajul duamnei primar. … bine nu-i: dar eu, dac-aș fi primar, mi-aș da o mînă și-un picior să am prefectu-n buzunar. Fără să discutăm deloc despre actuala administrație bucureșteană, trebuie să punem lucrurile la locul lor: instituția prefectului, atîta vreme cît nu ajută comunitatea locală, e cu desăvîrșire inutilă.

» Taco Bell deschide pe 12 iulie al treilea restaurant din Bucuresti

După Băneasa Shopping City și Mega Mall, din 12 iulie, Taco Bell îi invită pe fani să savureze produsele de inspirație mexicană și în restaurantul din ParkLake Shopping Center, din capitală. Ajuns, astfel, la trei locații pe plan local, brandul sărbătorește acest moment alături de clienți, pe care îi așteaptă cu surprize instant în prima zi și cu o tombolă ce le poate aduce premii precum o cameră video GoPro, căști multimedia, boxe portabile și multe altele. Prima zi va fi și de această dată memorabilă la Taco Bell: de la ora 11.00, primii 100 de fani vor primi premii instant la casă. Toți clienții vor avea parte de o atmosferă urban-cool, pe beat-uri asigurate de DJ live, pe durata întregii zile, care va fi gata să îi învețe pe cei prezenți din secretele mixing-ului. În plus, fanii își vor putea exersa abilitățile de skating și își vor putea face, pe loc, tatuaje temporare cool. Mai mult decât atât, clienții care vin în restaurant în ziua deschiderii, pe 12 iulie, pot câștiga unul dintre cele 50 de super-premii, inclusiv o cameră GoPro, căști audio, boxe portabile, rucsacuri și saltele yoga, în cadrul tombolei desfășurate în restaurant.

» Din fugă: Catargul Şef

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de Ando Ehei, tare mi-ar fi plăcut să-l am când am publicat grupajul ăsta de catarge. N-a fost să fie, l-am ochit acum câteva zile, pe strada Ostaşilor, dar vorba ceea: mai bine mai târziu… Oricum, ca dimensiune, bate tot ce am mai văzut eu prin oraş, aşa că l-am promovat direct la gradul de „Catarg Şef”! lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

» Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (I)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit. Doamne, ce toamnă câinoasă! În cap de septembrie 1980 m-am prezentat la Întreprinderea de Rețele Electrice București (I.R.E.B.) – Secția de Distribuție a Energiei Electrice Ilfov (S.D.E.E. – Ilfov), acolo unde, prin repartiție, obținusem un post de inginer. Primirea prietenoasă pe care mi-au făcut-o unii a fost nimic pe lângă testul de rezistență pus la cale de natură. Din primele zile ale lui octombrie au început ploile, frigul, bruma, înghețul. Și noi tot pe afară! Colegii mei, mai „căliți”, erau la rândul lor surprinși de asprimea unui anotimp altfel mai blând, mai îngăduitor. Dar, cum slujba-i slujbă iar capriciile vremii fac parte din „privațiunile” asumate ale meseriei de rețelist, înduram cu stoicism. Plângând, râzând, blestemând (uneori) am trecut de jumătatea lunii noiembrie. După o noapte cu ploaie rece care spre dimineață începuse să înghețe, în drum spre serviciu, mă gândeam că, măcar în acea zi, nu voi mai tărbăci noroaiele și mă voi ocupa de probele premergătoare punerii în funcțiune a grupului electrogen cu pornire automată de la Palatul Snagov. Cele aflate la ședința operativă mi-au spulberat speranțele. Altcineva îmi stabilise programul zilei. Dacă aș fi fost singurul, nu era nicio pagubă. Unii dintre cei care răspundeau direct de activitatea întreprinderii au fost și ei deturnați de la rosturile lor firești. Ni s-a comunicat sec, fără explicații sau comentarii, că toți  bărbații, șefi de secție, de serviciu, de birou și adjuncții lor, inclusiv inginerii stagiari se vor aduna la ora 8.00 pe platoul dinspre strada Hatmanul Arbore de unde un autocar îi va duce undeva în județul Ilfov. Decizia, aprobată de directorul Nicolae Tetelea, venea de la comitetul de partid, era semnată de secretarul acestuia, tovarășul inginer Horia Constantinescu, șeful Serviciului Personal – Învățământ și avea în anexă lista celor care participau la „acțiune” (patruzeci și opt de tovarăși).  *** Categoria „stagiari” era reprezentată de Lucian Milovan (stagiar anul II) și de mine (stagiar anul I). Alții nu existau. Colega mea de facultate și de promoție R.C. angajată la Secția de Înaltă Tensiune (S.I.T.) deși, obținuse repartiție într-o localitate prin care trecea trenul, nu se califica, evident, pentru categoria „bărbați”. *** La ora stabilită, cei mai buni specialiști ai IREB-ului, ingineri, economiști, juriști, toți șefi (mai puțin eu și Lucian!) cu atribuții și răspunderi incompatibile cu întreruperea intempestivă a activității lor profesionale, s-au prezentat la autocar. Nimeni nu știa încotro vom merge și mai ales de ce. După apelul nominal, am pornit la drum. Ne-am prins repede că ne îndreptăm spre Giurgiu. Îndată ce-am ieșit din Jilava, dincolo de podul peste Sabar, pe la Popasul „Trei măgari”, tovarășul Constantinescu ne-a înștiințat că mergem la Uzunu unde… vom aduna morcovi!!! S-a făcut liniște. Nu-mi venea să cred ce aud. Speram, în naivitatea mea, că tovarășul secretar glumește deși domnia sa era lipsit de umor. Îl credeam însă capabil de glume proaste. Spre uimirea tuturor, a repetat apăsat destinația și scopul deplasării noastre. Nu glumea! Că noi nu eram pregătiți cu îmbrăcămintea și încălțămintea potrivite nici nu mai conta. Ceea ce se întâmpla era un abuz grosolan care nesocotea prevederile legale în vigoare. Producerea, transportul și distribuția energiei electrice erau nominalizate ca sectoare economice cu foc continuu iar lucrătorii acestora nu participau la activități extraprofesionale (mitinguri oficiale, demonstrații ale oamenilor muncii, întâmpinarea unor oaspeți străini de nivel înalt, muncă voluntar – patriotică, etc.). O știau toți cei prezenți (inclusiv secretarul comitetului de partid), oameni cu pregătire superioară de excepție, plătiți pe măsura calificării și a obligațiilor de serviciu pentru care unii răspundeau cu libertatea. Puși în fața faptului împlinit, urmau să presteze muncă de culegători pe câmpurile patriei. Așa se explica secretul în care fusese învăluită tărășenia. Altfel, unii ar fi refuzat temeinic motivat să lucreze pentru Ferma Uzunu a C.A.P. Călugăreni iar tovarășul Horia Constantinescu ar fi trebuit să accepte că a înghițit ca un gâscan pus la îndopat aberanta solicitare clocită în birourile Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov de vreun activist obscur, responsabil cu agricultura și care risca să dea socoteală pentru recolta aflată, în prag de iarnă,  pe câmp. Pentru unul ca mine, venit de câteva luni din școală, acolo unde mari profesori, repere ale energeticii românești, m-au învățat să cântăresc atent cheltuiala și beneficiul, ceea ce trăiam era ca un vis urât. Timpul a trecut repede. Autocarul a oprit vizavi de Stația electrică de transformare 110/20 kV Uzunu, lângă o stivă de lăzi tip P, din lemn, utilizate la transportul și depozitarea legumelor și fructelor (ca cea din fotografie). Acolo ne așteptau două tăntici îmbrăcate gros, cu pieptare din blană de oaie peste jersee de lână împletite manual, îmbrobodite bine ca să nu le piște frigul și încălțate cu cizme de cauciuc. Una era ingineră, șefă de fermă, iar cealaltă șefă de echipă. Acestea ne-au prezentat locul de muncă dar, mai ales ce aveam de făcut. În dreapta șoselei naționale se întindea până hăt-departe o tarla cultivată cu morcovi care fuseseră dislocați cu mijloace mecanice. Noi, utilizând mânuța strângătoare, trebuia să-i luăm din brazdă, să-i curățăm de pământ, să le rupem frunzele, să-i punem în lăzi și tot așa până ce îi adunam pe toți. Tovarășa ingineră vorbea serios, cu autoritate, de parcă am fi fost „subtalternii” dumisale din C.A.P. Călugăreni. Ascultând-o m-am rotit pe călcâie și am măturat câmpia cu privirea de jur-împrejur, curios să văd dacă oamenii locului sunt la muncă pe celelalte tarlale. Nimeni, pustiu! Așa a fost toată ziua. Se adăposteau la căldurică, la loc uscat încurajându-se probabil între ei: „Dă-i dracu de morcovi! Las’ că-i adună inginerii!” La indicațiile șefei de echipă ne-am așezat în „linie de trăgători” pe latura dinspre DN5 a tarlalei, ne-am  grupat câte doi la un „peu”și cocârjați ca secera am pornit la treabă. Pământul începuse să se dezmorțească. Se lipea trainic de mâini, de haine, dar mai ales de încălțăminte. Când lada se umplea, cei doi coechipieri o cărau spre unul dintre drumurile laterale care mărgineau tarlaua, lepădau tălpicile de glod, luau una goală și „repetir”. Gazdele noastre s-au retras apoi la drum, într-o zonă mai uscată, de unde puteau supraveghea totul. Se făcuse ora 10.00 și după atâta muncă le-a ajuns foamea. S-au organizat rapid, eficient, dovadă că o făcuseră de mai multe ori înainte. Au întors trei lăzi (două pe post de scaune, una pe post de masă), dintr-o paporniță autentică au dat la iveală o bucată de slănină, una de brânză, două-trei cepe, pâine și… o sticlă de un litru cu vin negru, specific zonei, astupată cu o bucată de cocean. Apoi,  fetele s-au pus gospodărește pe băgat la întuneric plimbând, din când în când, sticla de la una la alta până ce au secat-o. Au jertfit-o pe altarul muncii! În timpul ăsta „inginerii” făceau cărare prin noroi, comentau cu haz, înjurau și adunau morcovi. Starea de spirit nu era dintre cele mai bune. Totuși stivele de lăzi pline creșteau și se înmulțeau văzând cu ochii.  „Meseriașelor” li se lăsase vinul în picioare. Au înțepenit pe scaunele improvizate. Cât am stat noi acolo nu  s-au mai ridicat. Nu s-au ridicat nici când lângă ele a oprit o Dacie neagră din care au coborât doi bărbați tineri, îmbrăcați la costum și cravată peste care purtau haine de piele. Horia Constantinescu i-a recunoscut imediat. Tovarășii erau activiști la Comitetul Județean P.C.R. Ilfov. După ce au schimbat câteva vorbe cu cele două și-au îndesat mâinile în buzunare și au început să cerceteze din ochi conținutul „peurilor”. Concluzia a venit imediat. Morcovii nu erau bine curățați de pământ. Obișnuiți ca treaba să fie făcută, așa cum învățaseră ei la școala de partid, au început să ne dea indicații strigate de pe marginea drumului. Nu doreau să-și murdărească pantofii lustruiți și pantalonii eleganți cu noroiul de la Uzunu. Față de tot ce se întâmpla acolo, pentru mine, atitudinea lor dovedea o obrăznicie nemăsurată. Tocmai umplusem o ladă. Făceam echipă cu Florin Gologan, dispecerul șef, omul care avea sub comandă operativă instalațiile de 110 kV (stații și linii electrice) din gestiunea celei mai mari întreprinderi de rețele electrice din țară. Am înșfăcat-o amândoi și călcând cu grijă pe terenul alunecos am scos-o la drum. În timp ce ne trăgeam sufletul, de noi s-a apropiat unul dintre cei doi activiști. Fără să se prezinte, fără să schițeze vreo intenție de a ne saluta, a început să ne învețe cum trebuie să dăm față comercială morcovilor. Am ascultat calm și când a terminat m-am prezentat, i-am explicat care este locul celor prezenți acolo în procesul complicat de transport și distribuție a energiei electrice, i-am povestit tot ce s-a întâmplat până la venirea lor, i-am relatat constatările mele și în final i-am prezentat argumentele pentru care eu cred că acțiunea inițiată și coordonată de ei este nejustificată, abuzivă, ofensatoare, păguboasă, în concluzie o prostie. Când a auzit ce-i spun tovarășului, Florin a agățat din mișcare o ladă goală și a tăiat-o pe arătură lăsându-ne singuri, între patru ochi. După ce s-a trezit din uluială, activistul m-a întrebat cam bâlbâit dar, cu asprime în glas, dacă sunt membru de partid. Răspunsul afirmativ l-a mai înmuiat. Mi-a reproșat totuși că poziția mea nu este potrivită pentru un membru al partidului comunist. Atât mi-a trebuit! Eram deja cu capsa pusă. Zâmbind, cu voce joasă cât să mă audă bine, i-am luat la rând tot neamul trecut, prezent și viitor, fără discriminare, într-o ploaie de înjurături birjerești, pline de fantezie. L-am electrocutat! Nu a mai fost capabil de nicio reacție. A rămas ca prostu-n drum! Procedeul îmi era cunoscut de la „băieții” din Vitan care îl aplicau deseori în relațiile lor cu unii milițieni. Zelosul activist n-ar fi putut dovedi nicicum că l-am înjurat. El ar fi susținut că…, eu aș fi negat vehement, ba l-aș fi acuzat că-mi înscenează totul din cauză că am avut curajul să-mi exprim fără reținere opiniile. Din acest clenci nu putea ieși. Nici n-a încercat! *** Prin 1992 – 1993 aveam să repet experiența. Unul dintre „eroii” zaverei din decembrie 1989, un analfabet propulsat spre cele mai înalte dregătorii, a intrat în posesia unei case abandonate aflate pe Strada Prunilor din Comuna 30 Decembrie. Urcat pe cai mari, folosindu-se de relațiile și influența pe care le avea, omul a reparat și a modernizat casa în timp record. Doar că nu avea energie electrică. De la cel mai înalt nivel din RENEL ni s-a solicitat să vedem despre ce este vorba și în măsura posibilităților să curmăm cât mai repede chinul „eroului revoluționar”. Din evidențele noastre rezulta că imobilul fusese debranșat în 1987, urmând a fi demolat. Nu exista nicio solicitare pentru alimentarea locului de consum de la adresa menționată. Se impunea deci o vizită la fața locului și așa am ajuns să mă întâlnesc cu cel care umplea, aproape zilnic, ecranele televizoarelor. După aproape o oră de așteptare, exact când mă urcam în mașină pentru a pleca, a apărut și domnia sa. Ne-am salutat din politețe, cu răceală și așteptam să se scuze pentru întârziere. M-a înștiințat doar că este foarte ocupat. Eu am înțeles că este un mârlan și am trecut la subiect! Din punct de vedere tehnic, racordarea locuinței la rețeaua electrică nu punea probleme. Trebuiau întocmite documentele aflate în responsabilitatea consumatorului și parcurse toate etapele legale, inclusiv semnarea contractului de furnizare a energiei electrice și montarea contorului. I-am explicat pe îndelete, într-un limbaj accesibil, cu detalii, ce urmează să facă și care sunt costurile. I-am promis că vom rezolva fără întârziere tot ce ține de noi. După expresia feței îmi era clar că efortul meu fusese zadarnic. A urmat un dialog uluitor: – Vreau curent acum, azi! („Măria Sa” voia iar eu trebuia să-i împlinesc vrerea!) – Asta nu se poate! – Ce mare lucru să trageți două fire! – Energia electrică nu este proprietatea mea, nici a președintelui RENEL și nici a dumitale. Pentru a beneficia de ea este necesar să parcurgem împreună toate etapele tehnice, administrative și comerciale prevăzute de lege. Eu și colaboratorii mei nu am făcut niciodată improvizații. Nu ne putem asuma răspunderea pentru un posibil accident sau incendiu. Nimeni, chiar nimeni, nu ne poate obliga să nesocotim legea! Instantaneu a luat foc! Nu era prima criză de isterie la care asistam. L-am lăsat să se desfășoare. Când și-a mai revenit, m-a amenințat că voi rămâne fără „servici”. Era prea mult! Trebuia să-i aplic tratamentul și am făcut-o! El și familia lui au devenit subiectul imprecațiilor mele injurioase cu trimiteri anatomice de cea mai curată sorginte golănească. A rămas cu gura căscată iar eu am plecat spre alte locuri către care mă mânau sarcinile zilei. La sfârșitul programului, întors la sediu, i-am prezentat directorului T.E. situația consumatorului „special” din 30 Decembrie relatându-i în detaliu schimbul de replici avut cu acesta, inclusiv promisiunea că mă va lăsa fără slujbă. Am trecut însă peste „tăvăleala” pe care i-o administrasem! – Am fost informat până să vii tu. Nu știam că te-a amenințat. E adevărat că l-ai înjurat ca la ușa cortului? – Va trebui să o dovedească! A râs și m-a dojenit cu arătătorul mâinii drepte. Prostovanul mă reclamase dar nu l-a crezut nimeni. După ce câțiva ani a tăiat și a spânzurat, după ce a primit o condamnare cu suspendarea executării pedepsei privative de libertate, după ce partidul care îl luase de suflet l-a lăsat din brațe, revoluționarul inventat și infractor a dispărut din viața publică. *** (VA URMA!)

» valorificarea rocadelor

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură. De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu. Ce-nsemnează asta? Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. ƒnimănui. De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta. De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund? Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul… De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare. Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului? Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente. Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu! Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant. Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale. Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități. Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale… Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

» 1968 – Arhitectonica bucureșteană pe axul Dîmboviței

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Un articol din decembrie ’68. Chiar dacă n-am reușit niciodată să ne punem în valoare gîrla, merită să citim despre ce-am avut în cap cu ea. Ehei! A trecut juma’ de secol de-atuncea… Dacă tot căscăm gura la apă, să-i privim cu atenție gardurile cele noi (cîți ani să aibă? cinci? șase? – nu mai mult!) în care rugina deja a dat îngrozitor. Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

» timpul sectorului 5

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Joi, 5 iulie – iulie 2018. Fapte! „Startul lucrărilor de reabilitare a Pieței Rahova – sediu occidental pentru Piață, Economat, DITL și Poliția Locală”… Fapte, nu vorbe! Pentru că vorbele le-am auzit pe 26 iunie – doar că iunie 2017: „De asemeni, cred că în jurul datei de 15 august, dacă procedurile se derulează normal, vom putea începe refacerea Pieței Rahova, amenajarea Pieței Rahova și crearea acelui sediu pentru D.I.T.L. la etajul 1” Te-apucă rîsul, te-apucă plînsul. A trecut un an de la fapte la vorbe; așa că de-acuma știm cît durează să se facă ceva în sectorul 5. La orice promisiune adăugăm un an; și dup-aia începem să ne uităm în jur dacă s-a ținut de ea.

» la lumină

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.De curînd s-a terminat renovarea clădirii de vizavi de Universitate. E luminată, ce să zic; dar cumva prea curățată, prea rece, prea departe de culorile blînde de dinainte. Așa se renovează azi: iute și fără chef; la case mai mici, de prin cartiere, nu facem mofturi, dar prin Centru putem să strîmbăm din nas.    

» iar jazz!

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… semn de vară și că toate-s la locul lor: festivalul public de jazz al Capitalei s-a întors, lîngă Ateneu – seară de seară, pînă duminecă. Fiindcă ne-am obișnuit să dăm cu bolovanul în orice lucru-n care e băgată și Primăria, în cel mai bun caz ne facem că plouă: canci reacții prin presă, ciuciu relatări pe internet. Cu toate astea, oamenii – flămînzi de lucruri drăguțe – umplu piața și se bucură de jazzul ăsta. Oamenii au dreptate. Mergeți la jazz gratis! E frumos și-s oameni acolo.

» Case căzute 249 – Str. Mihail Moxa 14

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Avea și bulină într-o vreme, da’ a „căzut”… Remarcabil cum au spoit colțu’ dinspre clădirea cea nouă, să nu pută… mai multe despre Case căzute

» un dedesubt civilizat

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Cînd te-apuci să faci poduri și pasaje prin oraș, te pricopsești cu niște zone moarte, urîte, murdare, întunecate și chiar periculoase. Cine se bagă sub Grant ori sub Basarab vede gunoaiele, dejecțiile, noroaiele și graffitiurile care strică dedesubturile pasajelor: oamenii ocolesc aceste locuri cu teamă și scîrbă. De-aceea, cînd vezi un dedesubt curat, îngrijit și luminos parcă-ți crește inima. Un’ să fie? ia, unde: la Abator. Cin’ să fi făcut trebușoara asta? ia, cine: Băluță.

» distracție ieftină.

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… ce putea fi mai simplu și – mai ales – la îndemînă decît să te plimbi pe lac, în Cișmigiu? Distracție ieftină, populară! Iată că nu mai e așa. Era mare nevoie să se schimbe hidrobicicletele – se stricaseră, mergeau ca vai de mama lor. De curînd s-au adus unele noi. Sînt frumoase și, mai presus de orice, au niște copertine tare bune pe vreme de vară! Dar și cînd te uiți cît costă – 20 de lei juma’ de oră, 30 de lei ora… Te gîndești bine dacă mai e sau nu o distracție ieftină, la-ndemîna oricui.

» Soare, unsoare

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Peste vară se zice că-i bine să mănînci lucruri ușoare, răcoritoare – salate, fructe… Mie taman pe vipia cea mai mare, pe urgia portocalie cea mai afurisită îmi vine pofta de-o fleică uleioasă, de-o șaormă picantă… Și de slănină! Omul de pe-alte vremuri, care obișnuia să-și facă toate ale sale, știa că vara greu mai dădeai de-o bucată bună de slănină: se rîncezea, se-ngălbenea dar – făcută fiind cum se cade – rămînea bună, gustoasă. Cu-atîția „sibieni” în jurul nostru, ai zice că-i la îndemînă mereu să-ți faci rost de-o bucățică grasă pe sufletul tău – dar nu-i așa; niciodată nu nimerești două bucăți care să se-asemene la gust. Să n-o mai lungesc prea mult: o slăină mereu bună și mereu la fel de bună se găsește la magazinele „Sergiana” (în București sînt doar două, deși produsele ambalate au pătruns și-n galantarele supermarketurilor). … mergeți de vă luați – da’ să fie neapărat slănină de Mangalița. mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

» Civilizație publică LI – căsuțe de portari

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Domnul Povondra se gîndea: „Căpitanul ăsta, cum naiba l-o chema, Vantoch, nu părea să fie ce era. Ia, acolo, un moșneag! Alt portar i-ar fi spus: «Ce doriți, domnule? Domnul nu-i acasă!» și gata; dar mie mi-a venit așa, ca o presimțire, sau dracu cine știe ce! Eu îl anunț, mi-am zis; poate să mă certe domnul Bondy, dar eu îl anunț. Totdeauna am spus că un portar trebuie să aibă miros. Sună la poartă un om, te uiți la e, arată ca un baron, și cînd colo e comis-voiajor de frigorifere. Sau îți vine un bătrînel grăsun și uite ce zace în el! Trebuie să cunoști oamenii, da, da!” (Čapek – Război cu salamandrele) de Ando și HM … orișice castel trebuie apărat de cei ce-l asaltează! Vedeți voi, mai mult decît avem nevoie să ne păzim, ne place să-ngrădim; de-aia ne-ascundem îndărătul gardurilor oarbe și urîte. Ne place să ținem oamenii pe-afară, să-i punem să intre pe după colț; așa a apărut pe lume tagma portarilor. Fiindcă-s, totuși, oameni, portarii trebuie să șadă undeva atunci cînd păzesc. În ziua de azi s-au împînzit pretutindeni mici containere modulare care oferă confort cît cuprinde; dar mai găsim, uitate de trecerea vremii, adevărate căsuțe de unde paznicii-și făceau treaba cu strășnicie. Unde s-a putut, acestea s-au construit odată cu obiectivul pe care-l servesc, oferind o imagine armonioasă și plăcută; știința asta s-a pierdut în timp, firește – apărînd coșmelii simple și urîte, trîntite la poartă. În urma dezafectării ori demolării clădirilor principale, mai rămîn doar ele, păzind pîrloaga. Pe ici-colo, în cîte-o căsuță s-a mai pripășit și cîte-o mică afacere… Hălăduind prin orașul nostru, detem de multe exemple de căsuțe de portari ce ne oferă chiar plăcere vizuală, reușind să pună-n valoare intrarea și să te facă să caști gura cu interes prin detaliile utilitare ale ferestruicilor ca niște ambrazuri…        Cît de frumoase sînt – în simplitatea lor – căsuțele de la Institutul Cantacuzino!   Găsim, bunînțeles, și cutii banale. Pe alocuri, dăm de anexe adăugate ulterior, sluțind clădirile principale. Să nu uităm că pe lîngă aceste căsuțe s-au întins și alte atenanse – magazii, remize P.S.I., garaje: locuri unde zac troace, îndeobște.                Majoritatea căsuțelor de portari sînt, însă, zidite urît, blocînd o intrare pietonală gîndită s-arate plăcut; trecînd pe lîngă ele te umpli de silă, văzînd cît de mult sluțesc strada.             În rest, ce să zici? Încă dibuim o sumedenie de căsuțe cît de cît interesante, pe unele ghicindu-le în spatele unor porți care-au păstrat ceva din eleganța trecutului.   Ba chiar o parte din intrările construite-n vremea comunismului dau dovadă de un stil peste care nu putem trece cu vederea.    lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

» Bucharest Jazz Festival - BJF #7

Festivalul care aduce în fiecare vară la București legende ale jazzului internațional în concerte și ateliere cu acces liber pentru public, Bucharest Jazz Festival anunță datele și o parte din lineup-ul ediției din acest an. Jan Garbarek, Trilok Gurtu, Lars Danielsson Quartet, Teodora Enache and The Prophet Band și Bucharest Jazz Orchestra feat. Blue Noise sunt doar câțiva dintre artiștii anunțați ai celei de-a șaptea ediții Bucharest Jazz Festival, programată pentru perioada 2 – 8 iulie la ARCUB și în Piața George Enescu. Artistul nominalizat la Grammy, Jan Garbarek concertează la BJF #7 pe scena din Piața George Enescu alături de percuționistul Trilok Gurtu, unul dintre capetele de afiș ale ediției din 2016. Jan Garbarek Group va cânta la București pe 7 iulie, în cadrul unui turneu european. Celebrul artist Lars Danielsson cântă la Bucharest Jazz Festival pe 6 iulie. Desemnat de trei ori instrumentalistul anului de ECHO Jazz, contrabasistul suedez urcă pe scena festivalului împreună cu toboșarul Magnus Öström chitaristul John Parricelli și talentatul pianist francez Grégory Priva. În exclusivitate pentru această ediție, directorul artistic al festivalului Teodora Enache urcă pe scena BJF alături de Joca Perpignan, percuționistul brazilian care anul trecut a susținut unul dintre cele mai aplaudate concerte din festival. Teodora Enache a fost cooptată în echipa festivalului în anul 2016, iar ediția din acest an încheie frumoasa colaborare a renumitei interprete de jazz cu Bucharest Jazz Festival. Printre prezențele românești la cea de-a șaptea ediție BJF sunt anunțați trioul timișorean de loud jazz JazzyBIT și grupul a capella Blue Noise, care concertează pe scena din Piața George Enescu acompaniat de Bucharest Jazz Orchestra. Citeste mai mult >>> http://www.bucharestjazzfestival.ro Programul complet

» frumos la stradă

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Frumuos se mai construiește-n ziua de azi. Uite, la stradă blocurile astea te-mbie c-o aparență sclivisită. Balcoanele-s făcute cu materiale lucitoare, să-ți ia ochii. Dacă te uiți mai bine-n spate, ce vezi? Balcoanele-s simple, tencuite ca la orice bloc. Nu merită osteneala să fie făcute s-arate frumos pentru oamenii care-o să stea acolo și-o să se uite toată viața la blocul de vizavi. … clienții-s mai importanți – ei trec cu mașina prin față.

» Ape Rider: unde-s biclele cînd nu-s?

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.După cum știți, am lăudat noul sistem de închiriat biciclete „Ape Rider”. E de laudă-n continuare. Cu toate astea… Nu înțeleg cum și de ce în timpul săptămînii, când dai cu tunul și nu găsești o biclă disponibilă-n tot Centrul (zici că-i „Uber” dimineața pe ploaie) zeci de bicle zac în parcare la sediu? Bine că-n weekenduri le scot de fală prin toate parcurile. mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

» ritmul lui Băluță e uluitor

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Bat sectorul 4 destul de des ca să-mi sară-n ochi ritmul în care primarul Băluță face treburi pe-aici. S-a apucat de-o dată de Șoseaua Berceni, de Metalurgiei, de Racoviță, de Brîncoveanu, de Tineretului – lărgiri unde se putea, strîmtări unde era cazul, parcări, bucăți pietonale. Printre idei bune găsim destule proaste: să vedem cînd o fi gata cum or fi primite cu toatele. Odată-n plus, vedem cum un vătaf de sector se descurcă mai bine și mai repede în astfel de situații decît administrația centrală: am ajuns să ne uimească normalitatea de-a avea un bulevard cu marcajele rutiere vopsite imediat după asfaltare! Și iar te minunezi cum de ceilalți primari nu-s în stare să măture cît face un haplea ca ăsta. Băluță a terminat parcarea de la Palatul Copiilor (unde era maidanul infect rămas în urma fostului poligon auto de pe timpuri) – și parcarea asta uriașă e plină-n zi de weekend; cei ce vin în parc găsesc lesne cum să-și lase mașina. Și dacă te bagi în parc, vezi schimbări, îmbunătățiri și simplificări ale piedonismelor din anii trecuți – dar în tot acest avînt, Băluță trece cu bocancii peste o parte din lucrurile bune care mergeau, care aveau – sau puteau avea – un rost! Chioșcul acela răcoritor cu perdele cu apă nu mai funcționează de mai bine de doi ani. Ceasurile care băteau din clopoțel au fost dezafectate. Fortul indienilor zace și azi închis. Din Biblioteca publică – nefolosită niciodată ca atare – cad bucăți de gresie-n capul oamenilor. Și – peste toate! – nici acum nu s-a făcut nimic cu aleea lată de-un metru mărginită de-un șanț care leagă parcul de sus cu cel de jos.

» 7 mașini vechi XCVII

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Pentru episodul 97 am ales să-ncepem cu o „englezească” – Triumph Vitesse 6: Zici că-i un Fiat 1300 mai strîns cu ușa, cînd îl vezi din față. Punem și-o camionetă GMC, că-i frumoasă tare… Japoneza de serviciu nu-i chiar așa, de umplutură. E o Toyota Corolla din generația a treia (de-acum 40 de ani). Corolla e, acum la a 12-a serie – nu știu cine să se bată cu asta! Înc-un break, mai jos. E unul cu care, în anii ’90, eram obișnuiți pe străzile noastre! Este Tofaș-ul turcesc. Se trage din Fiatul 131 (sigla producătorului turc te ducea cu mintea la cea folosită de italieni în acele timpuri). Ca taxiuri mai ales, turcii le-au folosit cu vîrf și îndesat, ceea ce nu-i deloc rău. Ca să vedem cu trece vremea, și Fordul Focus a devenit… mașină veche. S-a lansat acum 20 de ani și n-a fost chiar rău. Rabla asta-i din prima generație, dar de pe la sfîrșitul ei, dovadă mica schimbare a părții din față. Nu m-am dat niciodată-n vînt după „fustele” aripilor, deși le recunosc utilitatea; iar stopurile variantei hatchback erau cocoțate prea sus; dar mașinile au ținut bine. Mai punem ochii pe-un Volvo 244 care se duce undeva. Undeva unde să-i fie mai bine, așa ar fi frumos: Și încheiem cu Mercedes 300, ca să care completăm colecția începută mai demult – strașnică limuzină. (lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici) Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie

» 1968 – legea ilicitului în presa vremii

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Acum 50 de ani și-o săptămînă Marea Adunare Națională vota celebra lege 18 – cea care-a transformat „ilicitul” într-o vorbă pe buzele tuturor. Era, deci, legea privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobîndite în mod licit – iat-o mai jos. Era nevoie? Statul zicea că da – același stat care de-abia ce lăsase mînă liberă comerțului își dădea seama că unii se-mbuibau prea tare. A urmat fireasca vînătoare de vrăjitoare; sutele de gestionari puși la răcoare; ecouri hazlii, sigur, găsim cu nemiluita-n presă.      Zece ani mai tîrziu, în decembrie ’78, legea era un pic înăsprită: Nouă ne rămîn poantele din ziare la care rîdem și-acum: fiindcă lăcomia omului n-a ținut seama, niciodată, de regim politic.                                         

» Case căzute 248 – Șos. Aviatorilor 32

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Toată-toată se vede numai de la toamnă-ncolo. Deocamdată, din jungla ne-ngririjită se ițesc doar detaliile unei case mari, destul de frumoase. mai multe despre Case căzute

» îți crește inima

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Cît de puțin trebuie ca să faci un lucru frumos! Doar să fii om și să te ducă mintea. Pe Titulescu, de curînd, s-a deschis o mică franciză „Ciorbărie”. Nu cumpăr – nu-mi place ciorba și nu-nțeleg cum să dai 12 sau 14 lei pe una cît de cît cu ceva-n ea. Nu despre ciorbă-i vorba aici, ci de felu-n care cel ce ține locul, c-o investiție rezonabilă, a schimbat deplin trotuarul trist și neîngrijit:   Două hîrdaie cu tuia, trei spații verzi valorificate lîngă tulpinile arborilor stradali – și parcă-ți crește inima, cînd treci pe-aici.

» „al meu copil să citească o carte”

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Dacă-i să-ntrebi pe oricine, nu-i nimica mai folositor și mai înălțător decît „al meu copil să citească o carte”. Așa zic părinții, așa zic învățătorii – și-i mai și vezi distribuind o droaie de citate și de poze motivaționale. Numai că… Numai că, vedeți voi, dragii moșului, cititul nu-i chiar așa, o „activitate” – că grozav ne mai place ca „ai noștri copii” să aibă activități! Cititul e și-o stare; ca să te-apuci de-o carte, frumos se să te-așezi undeva, să lenevești puțin rupîndu-te de ce făceai și fără gînduri la ce mai ai de făcut după aia. Numai că, dacă privim drept, copiii noștri nu-și văd capul de „activități”. Și multe dintre ele li-s băgate pe gît ca să aibe părinții cu ce să se laude: Doamne-ferește să pomenești că „al tău copil” se bucură făcînd ceva simplu, cu drag… și mai ales ieftin! Și cu la fel de multe-s otrăviți de „dascăli”: după ce-i cocoșează pe copii c-o cîrcă de teme, de lucrări și de fișe cotcodăcesc mirați că nu mai au chef, timp și resurse „să pună mîna pe-o carte”! Dar, vaaai: ce bine, ce frumos, ce înălțător îi cititul!

» A treia ediție DokStation Music Documentary Film Festival va avea loc între 13-16 septembrie

A treia ediție DokStation Music Documentary Film Festival, singurul festival de documentare muzicale din București, va avea loc în perioada 13-16 septembrie 2018. Festivalul va aduce în fața publicului din mai multe cartiere ale Capitalei proiecții, concerte, evenimente și ateliere pentru copii și tineri, atât în clădiri cu istorie și tradiție, cât și în spații neconvenționale. Evenimentele din cadrul DokStation 2018 vor fi găzduite, ca și anul trecut, de Centrul Cultural "Mihai Eminescu", Parcul Drumul Taberei, Control Club, Spatiul M60, DESCHIS Gastrobar. Anul acesta, la lista spațiilor DokStation se adaugă Apollo111 Barul & Teatrul, aflat în centrul Bucureștiului, în Palatul Universul, o clădire cu istorie culturală bogată, recent reabilitată. DokStation Music Documentary Film Festival, singurul festival de documentare muzicale din București, este conceput să atragă comunități largi din diverse sectoare ale capitalei, combinând două dintre cele mai populare arte - filmul și muzica - , prin proiecții de filme documentare muzicale și concerte live, în clădiri cu istorie și tradiție, dar și în spații neconvenționale.

» Miracol la Basarab

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.După atâta mizerie continuată, vin și veștile bune: scările rulante care duc la stația tramvaiului de pe Basarab… funcționează! Lifturile se curăță și vor porni și ele acușica. Jegul, însă, a rămas.

» 1978 – noi ansambluri de locuit în presa vremii

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Cu patru decenii-n urmă, Capitala era – ca azi – în plin avînt imobiliar. Cît mai mulți oameni veneau la oraș și aveau nevoie de condiții de locuit cît mai bune. Cutremurul dărîmase o droaie de clădiri centrale, în locul cărora trebuia să se construiască repede și-ntr-un fel care s-arate cît de bine își revenea societatea. Le trece-n vedere Scînteia din 2 aprilie: Blocurile de pe Calea Victoriei, cele de pe Magheru-Bălcescu (Grădinița, Scala), ansamblul din Piața Rosetti, blocul ce-avea să ia locul celui în care-a murit Toma Caragiu – toate-s amintite. Ocazia reconstrucției masive era prielnică și pentru refacerea din temelii a Căii Moșilor. Intersecția ei cu Ștefan cel mare urma să fie reprezentativă. Găsim în România Liberă din 13 septembrie detalii de lauda pentru noul ansamblu „Dunărea” ce-avea să ia locul bisericii ghinioniste Enei:

» Salonul International de Arta Fotografica a Romaniei - vernisaj

Vineri, 29 iunie, ora 19.00, la Palatul Suțu va avea loc vernisajul expoziției celei de-a 22-a ediții a Salonului Internațional de Artă Fotografică al României. Asociația Artiștilor Fotografi din România și Muzeul Municipiului București îi invită pe toți cei interesați să participe la vernisajul expoziției celei de-a 22-a ediții a Salonului Internațional de Artă Fotografică al României. Considerat a fi cel mai important eveniment fotografic din România, cu o tradiție de peste jumătate de secol, la Salon au avut acceptări sau au obținut premii cei mai importanți artiști fotografi din întreaga lume. Expoziția este deschisă până la data de 22 iulie 2018. Director SIAF 2018: Eugen Negrea Tot vineri, 29 iunie 2018, este Ziua Porţilor Deschise pe şantierul arheologic Gumelnița, Mun. Oltenița, jud. Călăraşi (Ediţia I). Muzeul Civilizației Gumelnița Oltenița, în colaborare cu Muzeul Municipiului București și Institutul Național al Patrimoniului sunt instituțiile care organizează în parteneriat acest eveniment. Începând cu ora 10:00 a.m, cei interesaţi pot vizita şantierul arheologic şi pot admira unele dintre cele mai interesante descoperiri din campania de anul acesta. Cu această ocazie va avea loc prezentarea rezultatelor proiectului „Cercetarea pluridisciplinară a sitului arheologic Gumelnița”, ediţia a I-a. Echipa de implementare a proiectului este rezultatul unui parteneriat între Muzeul Civilizației Gumelnița Oltenița, Muzeul Municipiului București și Institutul Național al Patrimoniului, din echipă facând parte și specialiști de la Universitatea din București, Muzeul Dunării de Jos Călărași și Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București al Academiei Române.

» „Pân’ la Rai” cu Adrian Naidin Quartet la Casa Filipescu-Cesianu

„Pân’ la rai”, un proiect de excelență, aplaudat pe scene prestigioase și inclus pe coloana sonoră a unui film internațional aspirant la Oscar, va fi prezentat, în ediție excepțională, vineri, 29 iunie, ora 20.30, la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei 151).

 Muzeul Municipiului București îi invită pe iubitorii de muzică la Concertul „Pân’ la Rai”, susținut de Adrian Naidin Quartet, cu Adrian Naidin (violoncel și voce), Sorin Zlat (pian), Eugen Amarandei (contrabas) și Gabriel Bălașa (percuții). 

Amestec de tradițional și avangardă, tehnic și non-conformist, violoncelistul Adrian NAIDIN își testează imaginația într-un incredibil experiment acustic, alături de alți trei muzicieni cu personalități și cariere excepționale. Printre aceștia, pianistul Sorin ZLAT, singurul român premiat în cei 30 de ani de prestigioasă istorie a celui mai important concurs de jazz din Statele Unite, The Great American Jazz Piano Competition. Li se alătură Eugen AMARANDEI – unul dintre cei mai tehnici și mai inspirați dintre contrabasiștii României, și excepționalul percuționist Gabriel BĂLAȘA, un muzician inventiv și imprevizibil, testat în formule avangardiste și în proiecte acustice insolite. 

Una dintre cele mai valoroase compoziții imaginate vreodată în maiestoasa umbră a Mariei Tănase - “Pân’n la rai” - se apropie cu bucurie de temele tradiționale, pentru a le explora profunzimile, redându-le viață în cele mai dinamice sunete ale jazz-ului contemporan. 

Iar violoncelul lui Adrian Naidin spune povești, pictează sau recită versuri, tremură pentru a ridica sufletul spre ceruri sau se înverșunează, coborându-l în abisuri de iad. Sună ca o întreagă orchestră uneori, alteori doar șoptește sau îngână rugăciuni. L-a inspirat cândva pe regizorul grec Mihalis Kakogiannis, iar muzicianul leton Mischa Maisky, supranumit “Paganini al violoncelului”, îl numără printre cei mai talentați dintre ucenicii săi. Harul său urcă „Pân’ la rai”, amintind din când în când de Maria, o pasăre măiastră încremenită în liniște, care a lăsat să zboare, în urma sa, contururi delicate ale cântecului românesc… De drag de muzică și de drag de ea, artiștii dialoghează păstrând esența filonului tradițional românesc și interferează, trecând prin propriile experiențe și întâlniri muzicale, pentru a se regăsi în zona modernă, actuală, specifică jazz-ului european. Admirat și iubit de un public foarte fidel, Adrian Naidin spune povești, fie în cheia jazz-ului inspirat dintr-un filon etno autentic, fie dând sensuri noi compozițiilor imaginate de Bach, Brahms sau Paganini.

La lansarea proiectului „Pân’n la rai” au fost prezenți regizorii și tehnicienii din echipa care a produs proiectul independent „The Necessary Death of Charlie Countryman“ – o producție de suflet al americanului Shia LaBeof, film aspirant la Oscar în 2014. Seduși de Mărioara de la Gorj, înnebuniți de ritmul sacadat al Ciuleandrei și mângâiați de doinele șoptite, producătorii de la Voltage Production şi Bona Fide Productions au lansat oferta, apoi au inclus „cânticele” pe coloana sonoră a filmului „The Necessary Death of Charlie Countryman”.

 Intrarea este 10 lei, cu acces în limita locurilor disponibile. În preţul biletului este inclusă vizitarea „Muzeului Vârstelor”, în termen de 30 de zile.


 
Aboneaza-te la newsletter-ul nostru acum!


» Website-ul afacerii tale la un super pret! 500 lei + TVA prin serviciul OnlineStart

pariuri sportive pe mobil Joaca la pariuri sportive pe mobil pentru a profita de cele mai rapide oferte.
Mutari Internationale
   
 
Arhiva | CopyRight 2007 - SAPTAMANA dot COM
Privacy policy
Gazduit de gazduit de SpeedHost
articole publicate astazi 111 | utilizatori online 35