Comunicate de Presa | Inregistrari domenii .RO, .EU, .COM, .NET, .BIZ, .INFO .. etc - Hosting Romania - Anunturi Gratuite
Miercuri, 11 Decembrie
                   
 
 


» Strada Nicolae Jitniță – O provocare (I)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: Povestea ce va să vină a fost stârnită de această fotografie. Este păstrată de Muzeul Țăranului Român în arhivele sale. Aparține fotografului Iosif Berman, are subiectul „O stradă bucureșteană”, este plasată în intervalul de timp 01 ianuarie 1910 – 17 septembrie 1941, are codul MNTR AE MIP B 5303 și este însoțită de explicația „Scenă urbană surprinsă pe strada Nicolae Jitnița din Cartierul Evreiesc. În anii ’80, odată cu sistematizarea centrului capitalei, strada și clădirile din imagine au dispărut cu totul”. Au scris despre ea cei de la Cartierul Evreiesc, dar și domnul Gilly Graur. Sesizând probabil ciudățenia și lărgimea datării făcute de MȚR („cândva în perioada interbelică”), domnia sa a lansat indirect o provocare: „Deocamdată nici pasionații de „vintage” n-au reușit să afle anul exact, sper să revin cu amănunte în această privință”. Am acceptat-o și cum aflarea anului exact depășește puterile mele, mi-am propus să încerc doar a reduce intervalul de treizeci și unu de ani stabilit cu precizie de Muzeul Țăranului Român. Iată „A osteninţei mele răsădire şi odrăslire”: Nițică istorie Strada Nicolae Jitniță se afla în mahalaua Popescului, „una din cele mai vechi din București, deși documentar apare abia în 1718; într-însa se afla jitnița sau magazia de grîne a domniei; tot aici și-au avut așezările evreii cei dintîi, spanioli, făcându-și și sinagoga”. [Constantin C. Giurescu] „E numită astfel după vechea familiă a boierilor din Popescĭ, („boieri români de clasa I-a” [Pappasoglu]) carĭ se urmăresc în hrisόve pênĕ la 1600”. [Ionescu-Gion] Mahalaua s-a dezvoltat în zona pe care istorici au determinat-o ca fiind leagănul Bucureștilor, „tărâmul unde locuitorii au început a face urbea și a se coloniza pe marginea apei Dâmbovița, partea stângă a acestui râu, pe un deal pe care se află astăzi situate suburbiile Dobroteasa, Apostolii, Staicu, Sârbii, Olteni, Foișorul, Jicnița și Udricani, unde nobila și vechea familie a lui Udriște Năsturel Herăscul, descendenta comitelui Henurih Năsturel, a fondat întâia biserică cu patronajul Bunei Vestiri, ce este astăzi a suburbiei Dobroteasa, numire slavonă ce s-a dat acestui tărâm și care se traduce „buni părinți”. Se înțelege din aceasta că împreună cu populația ce s-a stabilit, au fost și mai mulți boieri mari, adică căpitani sau belieri mari (belier – învățător, dascăl [Șăineanu]) pe care totdeauna Românii i-au numit părinți ai țării”. [Pappasoglu] În 1789, conform primei împărțiri administrative a Bucureștilor, împreună cu mahalalele Staicu, Apostolu, Cărămidari, Foişoru, Broşteni, Sf. Spiridon, Vlădica, Sf. Ecaterina, Radu Vodă, Slobozia, Bărbătescu, Sârbi, Dobroteasa, Flămânda, Arhimandritul, Golescu și Domniţa Bălaşa făcea parte din „Plasa Broscenilor” aflată spre sudul orașului. Catagrafia generală din anul 1831 plasează mahalaua Popescului în „Văpseaua Albastră” înregistrând în cuprinsul ei 176 de familii, 131 de case și 1278 de locuitori. „La 1743, Mitropolitul Neofit, marele logofĕt Constantin Brâncovénu și Domnița Bălașa Brâncovénu aŭ locurĭ în mahalaua Popesculuĭ” [Ionescu – Gion], acolo unde au locuit în prima jumătate a secolului XVIII și bancherii Aron Levy și Solomon Halfon. După Războiul Ruso–Turc din 1828-1829, în timpul administrației militare rusești a Țării Românești conduse de generalul Pavel Kiseleff, mahalaua a făcut primii pași pe calea modernizării și a urbanizării. „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” din 1830 stabilea norme obligatorii pentru tot orașul. Așa se face că, odată cu „acele patru ulițe mari, precum și cu toate ulițele târgului”, uliței „Jicniții pe la paharnic Ianaiche” i s-au pus „felinare încrucișate, întru depărtare de cîte zece stînjeni unul de altul, aprinzîndu-să noaptea cu untdelemn sau cu untură de pește și s-au socotit pe temeiu ca lumina lor să ție 12 ceasuri pe toată noaptea, iarna și vara”. Pe lângă felinare, pentru a asigura liniștea și paza avutului locuitorilor a fost instalată „straja de noapte”. Era formată din oameni înarmați aflați în posturi fixe „la Dumitru rachieru, la Lapa cojocaru, la Vasile Pastramă, la generalul Mavru, La Aron Levi ovreiul, la Costache cîrciumaru și la Halfon zaraf – bașa”. „Catastihul patentarilor de neguțători și meseriași împărțiți pă corporații” din 1832 înregistra în „mahalaua Popescu” 15 categorii profesionale cu 28 de patentari (comercianți plătitori de patentă – impozit anual): Băcani (2) Câciumari cu Rachieri, Cofetari și Bucătari (5) Cafegii (2) Precupeți cu Vărari și Pastramagii (1) Arendași și cei ce uneltesc negoțuri și alte spiculații d’an picerile (2) Cojocari supțiri (1) Cizmari și Pantofari (1) Brutari cu Franzelari și Făinari (3) Simigii (1) Croitori cu Telali, Ibrișimgii și Ceaprazari (1) Bărbieri (1) Bragagii cu Halvagii și Șerbeccii (2) Covaci cu Tufeccii, Fișeccii și Cuțitari (1) Dogari (1) Potcovari și Fierari (6) Zestrea economică a zonei era, cam tot pe atunci, completată și de câteva zalhanale, abatoare rudimentare care pe lângă beneficii, le aduceau locuitorilor și mari neplăceri. Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului” au trimis „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii și Valahii, domnul ghenăral leitenant și a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile și sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, și a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în două cu sângele, baliga și celălalt murdalăc ce se scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie”. Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”. Comunitatea evreilor sefarzi, constituită în 1730 cu „întărirea” dată de domnitorul Nicolae Mavrocordat sfetnicilor săi, evrei de rit spaniol, Daniel de Fonseca și Menteș Bally, a avut o contribuție majoră la propășirea economică, socială și culturală a mahalalei. „Aceștia (sefarzii) sunt evreii de origine spaniolă, odinioară supuși otomani, cari întrec restul coreligionarilor ashkenasim cât privește starea lor materială și intelectuală” [Iulius Barasch], așezați în București în jurul anului 1800 când au venit în număr mare din Turcia, „într-o stare cam sărăcică”. Organizați în grupuri compacte și-au construit case și s-au stabilit, în principal, în mahalaua Popescului, pe lângă Calea Văcărești până aproape de Curtea veche și Hanul lui Manuc și pe strada Carol până la Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor). Au ajuns în scurt timp să posede „bogății foarte însemnate, ocupația lor principală fiind negoțul”. Se aflau „printre dânșii bancheri, manufacturiști și neguțători de grâne” dar și medici, meșteșugari, artiști, ceasornicari, croitori, căldărari, tinichigii, vinari, mijlocitori de afaceri. „Ei se bucură de un credit respectabil printre neguțitorii evrei și creștini pentru că trec drepți și cinstiți în negoț” [Iulius Barasch]. S-au împămâtenit temeinic și au cosolidat viața comunitară. Și-au ridicat „havră”, cea mai frumoasă sinagogă din București, Templul Mare Spaniol, Ca’al Grande – Cahal Kadoș Gadol, dar și altele în preajma ei, au înființat o școală de băieți, cea mai veche școală israelită din oraș (strada Haiducul Bujor, fostă Corbului, nr. 10) și una de fete, au construit una dintre primele băi publice moderne (Baia Meltzer), au întemeiat chiar și un teatru (Avram Goldfaden – Grădina Jignița/Teatrul Lieblich). Cercetătoarea Cristina Toma sintetizează astfel existența comunității sefarde din București: „Se poate spune că într-un sfert de mileniu de istorie bucureșteană, aceasta a crescut. Membrii ei trăiau în bună înțelegere cu locuitării țării de adopție și și-au adus mereu contribuția la dezvoltarea acesteia. Astfel secolul XVIII a fost mai mult pentru tatonare și adaptare într-o țară nouă, abea cunoscută. Secolul XIX poate fi considerat veacul consolidării, pentru că atunci au luat naștere cele mai importante instituții care definesc viața comunitară, dar s-a intensificat și procesul de participare tot mai activă la viața țării de adopție și chiar la războaiele pe care țara a trebuit să le ducă. Începutul secolului XX a fost pentru evreii de rit spaniol o epocă romantică marcată de entuziasm și mulțumire de sine ce aveau să se estompeze odată cu ascensiunea extremei drepte” și mai târziu a comunismului care a spulberat speranțele și năzuințele tuturor cetățenilor români. În 1712 zestrea mahalalei s-a îmbogățit cu o biserică. Ctitorită de Gheorghe Totoescul, căpitan de lefegii și de Chița, soacra sa, avea hramul Sfântul Nicolae și pentru a o deosebi de biserica cu același hram din apropiere (mahalaua Sârbi) se va numi Biserica Sfântul Nicolae (de la) Jitniță deoarece se afla în preajma jitniței domnești. Rudolf Athur von Borroczyn o marchează pe planul său din 1852 sub denumirea de „Biserika Sᵗ. Nikolae Popesku”. Străduța croită pe lângă ea pentru a face legătura între calea Văcărești și strada Sfântul Ioan Nou a căpătat și ea numele de Nicolae Jitniță (Sf. Nicolae Jitniță) sau „Jignița”. Biserica, martor vechi al evoluției orașului, se bucura de faimă și era frecventată de mulți credincioși din parohie, dar și din alte zone ale orașului. Cele două turle contrastau izbitor cu restul construcției. Realizate din lemn, acestea erau protejate în întregime cu tablă. Ansamblul arăta ciudat, mai altfel decât celelalte biserici din arhiepiscopia Bucureștilor. A fost demolată, ca și cartierul din preajmă, în vara anului 1986. Va urma!

» Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (IV)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de C. D. Mocanu și HM Gata și cu ’73 – călătoream comod și plăcut cu vagoanele-restaurant și de dormit, ne relaxam pescuind și predam deșeurile metalice și refractare. Va urma!

» cetățenii între ei

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Treabă serioasă, gunoiul! Nu te joci: îngrăditura pubelelor de la colțul blocului are accesul controlat.   În lipsa coșului de gunoi, suportul acestuia a devenit un strașnic „organizator” de mucuri, sîmburi și cocoloașe. Așa că ce mă mai distrează îndemnurile astea inutile ale primăriilor! Da, m-am uitat în toate părțile… mai puțin în jos! C-acolo dau de un alt rahat cetățenesc,

» Case căzute 323 – Str. Petöfi Sándor 53

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… un conac părăsit. mai multe despre Case căzute

» Din fugă: avem Auchan şi la Bucur Obor!

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de Ando De data asta, după câteva luni de aşteptare, lucrăm pe bază… de certitudini. De o săptămână, la subsolul vechiului magazin universal, funcţionează un nou supermarket Auchan. Cu ocazia asta, am văzut că se lucrează de zor şi la platforma din faţa magazinului! Asfaltul este înlocuit cu dale. Din ce am văzut adesea prin oraş, îmi este clar că este o soluţie păcătoasă, sau – mai bine zis – nici acum nu ştim să pardosim trotuarele şi aleile încât plăcile respective să nu înceapă să „clămpăne”, dar – evident – trebuie cumva cheltuiţi nişte bani! harta zonelor comerciale

» o mică patiserie bună

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.E-n Băneasa. Mică-mică, între magazinele de la parterul blocului de pe stînga, cum intri pe pe strada Horia Măcelariu din breteaua ce merge paralel cu șoseaua București-Ploiești. Parcă-i zice „La Bunica”. O patiserie bună, care și-a păstrat în timp calitatea. Face și niște gogoși reușite. Bravo! mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

» O tușă de bine

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Zilele astea tot omu e căpiat. Să cumpere căni urîte pentru Secret Santa, cutii de vin scump și prost pentru clienții ăia nesuferiți, cupe de doi bani pentru șefii de nota zece, eșarfe hidoase pentru zîna de la conta. Asta e partea ușoară – cînd iei cadoul din obligație. Partea grea e cînd vrei sa iei ceva pentru un om care chiar ți-e drag. De la muncă sau de acasă. Pentru un om care are tot ce-i trebuie, care știe că ții la el și nu are nevoie nici de cravată, nici de butoni, nici de portofel, nici de nimic. Nici de cosmetice la set n-are nevoie. Și aici vă dau un pont. Luați-i un tablou, o lucrare făcută de un alt om, cu talentul lui, cu priceperea lui, cu materialele lui, cu timpul lui: mai ales cel din spatele lucrării, pe care l-a petrecut învățînd. E ușor să alegi ceva cînd cunoști destinatarul. Intrați în expoziții, pur și simplu, de pe stradă. Vorbiți cu oamenii de acolo. Căutați-i pe net. În epoca lui eco-bio-handmade, surprinzător de puțini oameni cumpără artă: nu e de speriat, nu e de neînțeles, nu ruinează și uneori face chiar bine. Zilele astea la „Paque Bistro” pe Pache e o expoziție cu vânzare în beneficiul copiilor din centrul de la Singureni, Giurgiu. Se închide pe 15 decembrie, și tare m-aș bucura ca lucrările să aibă mai mult succes decît cănile cu sigla echipelor de fotbal și pachetele de săruri de baie care zboară zilele astea din rafturi. Copiii de la Singureni există. Centrul exista în fiecare zi, cu nevoile unei mari gospodarii. Despre centru și despre evenimentele artistice din oraș am aflat de la Adina Țitrea, curator și artist foarte talentat – ea organizează expoziția -, și mă întreb de ce mi-o fi luat atat de mult timp să vă spun și vouă. Dupa acuarela din poză să nu va uitați – e luată.

» Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (II)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit. Nu eram familiarizat cu detaliile documentelor, dar mi-a rămas în minte bănuiala că unitatea militară în care urma să petrec nouă luni se află în Caracal, anecdodicul oraș din ținutul Romanațiului. Am primit documentul, mi-am cerut încă o dată iertare și am ieșit. La ușă mă aștepta, cam plictisit, soldatul. Mă grăbeam. Aveam întâlnire la Bordei cu un grup de băieți și fete, foști colegi de liceu printre care se afla și V.R., prietena mea. Mulți deveniseră în acea vară, ca și mine, studenți, dar unii încă nu primiseră ordinul de încorporare. Pățania prin care tocmai trecusem a adăugat un plus de veselie acelei seri frumoase. Tata n-a comentat. În schimb i-a dat lui nea Jean Tâmplaru’, prietenul și colegul lui, vitănean de-al nostru de pe Drumul Între Vii, „ordinul” pentru confecționarea tradiționalei valize din lemn. *** Nea Jean, meseriaș vechi, făcuse multe d’alea. S-a întrecut pe sine. A pus la bătaie tot ce știa. Lustruită de-ți făceai freza în ea, frumoasă, trainică, inteligent compartimentată, cu o încuietoare simplă, ingenioasă, valiza a însoțit apoi, trecută de la unul la altul, mai multe contingente de copii ai Vitanului ajunși la vârsta milităriei. *** A doua zi, luni, după ce am epuizat sarcinile dimineții, m-am urcat pe bicicletă și am luat drumul spre Dodel. Locuia pe Pascu Nicolae la intersecția cu Dristor, foarte aproape de Bobocică. Coborând pe Răcari în câteva minute am ajuns la poartă. Am intrat. Prietenul meu moțăia la masa de sub bolta de ananas și căpșunică. Mirosea de te apuca amețeala. Trecuse de zece. Mă așteptam să-l găsesc în grădină sau la animale. Ceva nu era în regulă. Am sprijinit bicicleta de un butoi pus la umflat și m-am apropiat. – Ce faci Bulgare? Ți-e rău? N-a schițat niciun gest. Ca din pământ a apărut tanti Petca, mama lui. – N-are nici pe dracu! Uite la el! Parcă-i un cotoi în călduri după ce a bântuit toată noaptea pe acoperișuri! – Săru’ mâna! – Ce faci mamă? Ți-a venit ordinul? – Da! L-am luat eu ieri de la comisariat. – Și când pleci? – Nu știu! Pe douășpatru trebuie să mă prezint la ultima vizită medicală și atunci aflu când, cum și încotro plec. Oricum, până la 1 octombrie toți teriștii trebuie să ajungă în unități. – Mă-ta ce zice? În timpul ăsta Bulgarul se uita la noi ca curca-n lemne. – Mama se ține bine! Tata pare mai afectat. – Moldovenii sunt sentimentali! Toți au făcut armata și n-a murit nimeni. Ai mai fost tu plecat. – Da bre, dar niciodată așa mult. – Eu abia aștept să-l încalțe pe bagabontu’ ăsta! Poate se mai potolește. L-a luat vineri ta-su la Valea Dragului.   S-au întors ieri la prânz. Nu i-a trebuit mâncare. S-a spălat, s-a îmbrăcat și dus a fost. A venit spre ziuă. Aveam treabă cu el. Gogoșarii, vinetele, castraveții, conopida, gogonelele nu așteaptă! S-a îndepărtat apoi și din mers mi-a strigat: – Când pleci să treci prin grădină! Adun niște capia pentru Mia (Mia era mama). Am rămas singuri. Bulgarul dormea pe el. Îi picau ochii în gură. – Unde ai fost mă? Uitându-se peste umăr, ca nu cumva tanti Petca să fie pe aproape, mi-a răspuns în șoaptă: – La Mi..ta! Numele pronunțat era al unei mândre din mahalaua noastră. Fată frumoasă, plină de draci, îi cam păcălea pe mulți. Credeau că e o pradă ușoară. Se înșelau. La vremea aia doar Dodel cunoștea drumul spre darurile ei și nu irosea nicio ocazie. – Băi Păcăliciule! Vezi că îndată după mine pleci și tu în armată. Ce aș mai râde să te anunțe Mi..ta că îți face un bulgar mic. O să te aștepte cu el în brațe iar ăla o să-ți spună „nene”! P’ormă faceți și nunta și botezul în aceeași zi ca să reduceți cheltuiala. Ai grijă că e ortodoxă! Te omoară tac-tu! – Ce vrei bă? – Eu, bună pace! Fii atent ce-am pățit, fi-ți-ar farsele ale dracu! Și am început să povestesc. Pe măsură ce avansam dădea semne de înviorare. Când a înțeles ce gafă am făcut, a țâșnit de pe scaun râzând în hohote, cu sughițuri. Țopăia prin curte ca apucat de streche. S-a potolit greu  încercând să-mi explice: – Să fi vrut și nu puteam să te sun de la Valea Dragului. Nu au telefoane. La Miliție și la Sfat sunt niște alea cu manivelă. Ca să dai un telefon la București trebuie să faci comandă la Oficiul Poștal, prin Oltenița. Cum ar fi fost să te anunțe centralista că te caută Valea Dragului și apoi o voce să te invite la Comisariatul Militar? Dacă o puneam eu la cale nu ieșea așa de bine! Mamă ce ți-ai luat-o! Avea dreptate. Cunoșteam bine localitatea cu nume atât de frumos. Știam că nu există telefoane. Dacă aș fi știut și că Bulgaru este plecat acolo… Am traversat perioada următoare calm și liniștit deși emoțiile se amplificau cu fiecare zi care mă apropia de așteptatul eveniment. Nici nu putea fi altfel. Urma o perioadă, limitată ce-i drept, despre care auzisem unele povești reale și mai ales multe legende. Știam că militarii cu termen redus beneficiază de regimul prevăzut pentru elevii școlilor militare, dar experiența de până atunci îmi spunea că abaterile nu sunt excluse. Și nu m-am înșelat! Marți, 24 septembrie 1974 la ora 7:00 fix m-am înfățișat, conform ordinului primit, comisiei de la Centrul militar pentru vizita medicală dinaintea încorporării. Erau acolo studenți de la Energetică, Automatică și A.S.E. A fost mai mult o formalitate finalizată prin adăugarea pe Ordinul de chemare a detaliilor referitoare la  ultima etapă a procedurii. Am aflat astfel că urma să mă prezint cu valiza luni 30 septembrie 1974, ora 13:00, la Centrul militar Sector 8(*), strada Alexandru Ioan Cuza nr. 56, în apropiere Gării de Nord. Numărătoarea inversă începuse. Zilele rămase au fost pline și s-au scurs în ritm accelerat. Mai întâi de toate mi-am vizitat frizerul. N-am schimbat stilul de tunsoare doar că părul a fost scurtat ceva mai mult ca de obicei. Pregătirile nu mi-au luat prea mult timp. Trusoul era, în mare, gata: câteva perechi de ciorapi din bumbac specifici încălțărilor militare, câteva articole de lenjerie, produse cosmetice și de îngrijire personală, ață și ace de cusut, un briceag bun, instrumente pentru curățat și lustruit bocancii, plicuri, hârtie de scris și timbre, o lanternă, alte mărunțișuri care să-mi facă viața ușoară. Cu mîncarea nu aveam probleme. Mâncam orice, fără nazuri, așa că nu trebuia să iau cămara cu mine. În cele șase zile rămase am participat și la două chefuri. Pe al treilea nu l-am mai onorat. Am declarat cinstit abandonul și am ales să mă odihnesc gospodărește. Prima paranghelie a fost o „feciorească” între băieții din Vitan. Ne-am adunat vreo douăzeci, încorporabili și nu numai, în curtea imensă a lui Neluță (Vitan 205), nepotul camionarului din mahala, al lui nea Minică, unde nu deranjam pe nimeni și pe deasupra aveam toate cele necesare: mese, scaune, veselă, tacâmuri, două grătare mari. Acolo, din primăvară până toamna târziu se făceau nunți. Fiecare a adus ce a avut și ce s-a priceput. Am început pe la prânz și am ținut-o până a doua zi spre seară când numai oboseala, nimic alceva, ne-a doborât. Mizilicuri, specialități de măcelărie, mai multe feluri de vin bun, după pofta inimii, bere de care se găsea atunci în comerț, must proaspăt adus cu găleata de la nea Gheorghiță Dogaru (Vitan 197) și de la Oagăru (Vitan 204), ciorbă de potroace  pregătită de tanti Petca, adusă de Bulgaru cu șareta, într-un bidon de lapte, glume, povești, amintiri, muzică lăutărească și de petrecere d’aia adevărată, hore și sârbe îndrăcite, toate au făcut ca timpul să treacă fără să ne dea de veste. Lăutarii cartierului au fost și ei acolo, așa ca pentru băieți, fără bani. A venit mai întâi nea Ion Ursaru cu vioara și cu glasul lui înmuiat în miere. După ce s-a întunecat a apărut Nicu Chiriac cu acordeonul și să te ții! Cei mai plăpânzi erau conduși cu alai la hotelul de deasupra grajdului care adăpostea caii lui nea Minică – podul cu fân. După un somnic mic reveneau în mijlocul ostilităților cu pâlnia gâtului uscată. A fost ultima petrecere cu bulbuci la care am participat în Vitanul copilăriei și adolescenței mele. Cealaltă a avut loc la un cunoscut restaurant bucureștean și a adus împreună, pentru bilanțul admiterii, cam toată promoția 1974 a Liceului Industrial Energetic fiind o reluare a petrecerii de la absolvire. Întâlnire frumoasă, dans, antren, voie bună, dar fără acel zvâc pe care l-a avut dezlănțuirea din grădina lui Neluță. La soroc, însoțit de ai mei, am luat drumul către C.M.S. 8. Nu simțeam nevoia să meargă cu mine. Dar cine poate stăvili sentimentele și pornirile părintești? Nici n-am încercat. Tramvaiul 26 ne-a fost de mare ajutor. În dreptul centrului militar strada era blocată. O mulțime de oameni, părinți, rude, prieteni, trăia emoția plecării celor dragi către prima încercare serioasă care deschidea drumul tinereții. *** Aveam la vremea aia… două prietene (V.R. și G.Z.) și amândouă vreau să mă conducă. Câtă energie consumată pentru a o determina pe una dintre ele să renunțe! În schimb m-au vizitat (pe rând!) de mai multe ori de-a lungul celor nouă luni petrecute sub arme. Una singură m-a așteptat și după vreo șapte – opt ani ne-am căsătorit. *** Toți erau îndemnați de un militar în termen să ne aștepte în gară, dar nimeni nu părăsea locul. Stânjeneau accesul celor implicați direct în eveniment către intrare. Când mi-am luat la revedere de la ai mei mama a început să plângă. Tata s-a ținut tare și hotărât m-a avertizat: – Ne vedem la jurământ. Până atunci ai grijă să ne scrii! (ne-am conformat și unul și celălalt!) I-am sfătuit să meargă acasă. Acolo nu mai era nimic de făcut. Le-am promis că vor afla cât de repede va fi posibil tot ce trbuie să știe despre mine. Au acceptat propunerea, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lor. Cu Ordinul de chemare într-o mână  și cu valiza în cealaltă mi-am făcut loc printre cei care se buluceau să vadă ce se întâmplă dincolo de gard. La punctul de control m-au întâmpinat, ca și pe ceilalți, un locotenent major și un sergent. Purtau însemnele Artileriei. Ofițerul, cam supărat și arțăgos, a verificat documentul, a bifat ceva într-un tabel și mi-a făcut semn să avansez. Gradatul mi-a dat o pungă de plastic cam durdulie și cu brațul întins mi-a indicat drumul. În spatele clădirii era o curte măricică, nepavată, fără vegetație, cu pământul bătătorit și neted ca-n palmă. Maidanul lui Moise (Vitan 172 – 174) arăta mult mai bine. Un locotenent și un alt sergent, tot artileriști, supravegheau de pe margini vreo optzeci – nouăzeci dintre viitori mei camarazi de arme și apoi colegi de facultate. Primul cunoscut pe care l-am reperat a fost Scândurică (Marian Dima). Am pus valiza jos, ne-am îmbrățișat și apoi curios am deschis punga: o pâine neagră, o conservă de pește, o cutie cu pateu de ficat, două triunghiuri de brânză topită, o napolitană și un pachet cu biscuiți. Speranța mea că vom merge la Caracal, oraș aflat la o distanță acceptabilă față de București, s-a spulberat instantaneu. – Băi Scândurică! Cu atâta mâncare în traistă cred că ăștia ne duc la Sighetul Marmației. Între timp s-au adunat pe lângă noi și ceilalți colegi de liceu. Încercările repetate de a-l trage de limbă pe sergentul aflat în apropiere au fost sortite eșecului. Destins, politicos, vorbăreț, devenea mut ca un pește atunci când îl întrebam care este destinația călătoriei noastre. Zâmbea și răspundea ridicând din umeri. (*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 și 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6. Va urma!

» Naționalizarea de la 11 Iunie 1948 în presa vremii

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Puteam să-i spunem în două feluri. Precum secretarul general al Partidului Muncitoresc Român și prim vicepreședintele Consiliului de miniștri, Gheorghe Gheorghiu-Dej: „o schimbare structurală în domeniul economiei naționale, pentru a putea pune toate forțele productive ale țării în slujba ridicării nivelului politic, economic și cultural al poporului nostru”… Sau, mai pe șleau, cum titrau ziarele centrale care apăreau duminecă, pe 13 iunie 1948: „întreprinderile smulse din mâinile lacome ale exploatatorilor devin bun comun al întregului popor”. Este vorba, sigur că da, despre naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare de asigurări și de transport: „mare act revoluționar înfăptuit de clasa muncitoare după zeci de ani de luptă contra jafului, asupririi și umilinței îndurate de generații de oameni ai muncii”. Cuvintele nu erau alese fără grijă; Țara noastră sărbătorea centenarul pașoptist și data Naționalizării – 11 iunie – se suprapunea cu cea a semnării Proclamației de la Islaz. Lozinca primului-ministru, Petru Groza, își găsea astfel temei: „pe principiile lui 1848, la orândurirea socialistă de mâine!” Istorica hotărâre e primită „cu un uriaș entusiasm”: reporterul merge în fabrici, oamenii-s fericiți: „munca se continună într’un ritm trepidant, vioiu, parcă mai vioiu ca niciodată. Intrând, dai mâna cu portarul, cu muncitorii strânși în grup la discuție aprinsă: — Ai venit la noi? E LA NOI acum, în gospodăria noastră. Le-am strâns mâna lor, apoi altora, tot mai mulți, fără să rețin nume, fiindcă fiecare avea un nume scump, frumos: cetățeanul, muncitorul, stăpânul muncii lui”    Primul pas spre economia planificată fusese făcut; se deschidea calea planurilor cincinale. Tot ce mersese de la sine de-acuma urma să meargă greu, greoi, îngreunat și controlat.    listă de articole selecționate din presa vremii – aici

» statuia Ecaterinei Teodoroiu

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Taman ce s-a inaugurat statuia Ecaterinei Teodoroiu. Se poate vedea – mai degrabă din fuga mașinii ori tramvaiului – în părculețul amenajat recent de Primăria sectorului 5 pe Coșbuc, peste drum de fosta fabrică de bere „Bragadiru”. Statuia, cum ne-am obișnuit deja: pitită, ștearsă, modestă, fără ceva monumental, fără să transmită nimica din eroismul Ecaterinei. Să fie făcută-acolo, cum se zice. Alte „monumente” noi din sectorul 5: Tudor Vladimirescu • Regina Maria • un dac

» Sibiu Magic Show 2019 – Spectacole create de artiști din România, Belgia, Lituania, Italia și Suedia

Sibiu Magic Show va debuta, la Teatrul Gong, pe 5 decembrie și, timp de patru zile, va prezenta nouă spectacole create de artiști din România, Belgia, Lituania, Italia și Suedia. Magicianul Christianis propune o călătorie fantastică cu mașina timpului pentru a readuce dinozaurii la viață. Noul concept al spectacolului „Misterele Magiei” include numere interactive de prestidigitație și iluzii comice, trucuri cu eșarfe, baghete, bastoane și mese zburătoare. Sunt programate două reprezentații pentru joi, 5 decembrie, de la orele 10:00 și 19:00. Spectacolul are o durată de aproximativ 50 de minute și este recomandat copiilor cu vârste de peste 5 ani. Belgianul Michaël Gueulette, cunoscut sub numele Gromic, vine pentru prima dată în România cu un spectacol fără cuvinte inspirat din lumea magicienilor și a clovnilor. „The Gromic Show” va avea două reprezentații joi, 5 decembrie, de la orele 12:00 și 18:00. Spectacolul are o durată de aproximativ 50 de minute și este recomandat tuturor categoriilor de vârstă. Concurenți la cea mai nouă ediție a emisiunii „iUmor”, Eduard și Bianca revin la Sibiu, după ce au participat la festivalul de anul trecut. „Magie din viitor” este construit din numere de iluzionism și prestidigitație, dar și umor. Spectacolul cuplului de magicieni români atrage atenția asupra alegerilor noastre ce vor avea o contribuție decisivă asupra planetei în viitor. „Magie din viitor” are o durată de aproximativ o oră și nu este recomandat copiilor cu vârste mai mici de 6 ani. Spectacolul va avea două reprezentații vineri, 6 decembrie, de la orele 12:00 și 18:00.  „Comedy Magic” îl aduce pentru prima dată în România pe Carl-Einar Häckner. Recunoscut pentru stilul său flamboiant, artistul suedez promite un show total. Actor, muzician și iluzionist, el demonstrează un talent unic în a-și șoca și extazia publicul prin numere ce depășesc limitele showbiz-ului. „Comedy Magic” are o durată de aproximativ o oră și nu este recomandat persoanelor cu vârste mai mici de 13 ani. Spectacolul va fi prezentat vineri, 6 decembrie, de la ora 19:00. Robert Tudor va fi prezent în festival cu două spectacole: „Magia copilăriei”, o altfel de experiență, una plină de culoare, și „Magic Family Show”, în care copiii și adulții devin actori principali. „Magia copilăriei”, dedicat copiilor cu vârste de peste 3 ani, durează 45 de minute și va fi prezentat pe 7 decembrie, de la ora 11.00. „Magic Family Show” va fi prezentat cu casa închisă tot în aceeași zi, de la ora 19.00. Comedie pe ritmuri rock and roll, „Katastrofa Show” a fost desemnat anul trecut cel mai bun spectacol la FanArt on Street (Italia) și la National Busker Contest Theatre aan Twater (Belgia). Producția creată de Andrea Fedi e alcătuită dintr-o serie de momente pline de haz, iar publicul e invitat să participe direct la desfășurarea acțiunii. Spectacolul este prezentat fără cuvinte, are o durată de aproximativ 45 de minute și este recomandat tuturor categoriilor de vârstă. „Katastrofa Show” va fi prezentat sâmbătă, 7 decembrie, de la ora 18:00, în sala de la etaj a Teatrului „Gong” din Sibiu. „Poubelle”, scris și regizat special pentru Luca Lombardi, scoate în evidență toate calitățile artistului italian, într-o serie de numere de clovnerie, qusick-change, iluzionism și circ. Spectacolul are o durată de aproximativ 45 de minute și este recomandat tuturor categoriilor de vârstă. „Poubelle – magie, quick change și comedie” va fi prezentat duminică, 8 decembrie, de la orele 11:00 și 18:00. „BuBBles Revolution” e unul dintre cele mai exaltante spectacole cu baloane de săpun din Europa. Marco Zoppi și Rolanda Sabaliauskaite propun efecte speciale. Construit ca o călătorie în lumea magică a basmelor, publicul descoperă baloane de fum, baloane uriașe, carusele cu baloane de săpun în toate formele, baloare care sar și se aprind. Spectacolul are o durată de aproximativ 80 de minute și este recomandat copiilor cu vârste de peste 4 ani. „BuBBles Revolution” va fi prezentat duminică, 8 decembrie, de la ora 16:00. Toate biletele pentru acest spectacol au fost epuizate. Programul complet al evenimentelor din cadrul SIBIU MAGIC SHOW și biletele sunt disponibile pe site-ul teatrulgong.ro. Accesul publicului la evenimentele teatrului se face în limita locurilor disponibile, pe baza biletelor puse în vânzare atât online, pe teatrulgong.ro, cât și la sediul agenției din strada Al. Odobescu nr. 4 (de miercuri până vineri, între orele 11:00 și 18:00; sâmbăta, între orele 10:00 și 18:00; duminica, de la ora 10:00 la 14:00). Prețul unui bilet la oricare spectacol din programul Sibiu Magic Show este de 14 lei.

» Artgitators: când Suprarealismul schimbă percepții

Qreator by IQOS a găzduit un eveniment care îmbină arta și design-ul experiențial pentru a provoca percepții și instiga modul prin care privim lumea și pe cei din jurul nostru.  Artgitators, semnat de Eglantina von Becheru – este un concept dezvoltat în jurul a șase lucrări artistice create de-a lungul a 18 luni, care transformă o expoziție într-o experiență senzorială suprarealistă. Expoziția poate fi vizitată până pe 7 decembrie. Invitații s-au lăsat purtați într-o călătorie care a început de la mâini care deschid pereți, oferindu-le o introducere în această lume atipică sub forma de cocktail-uri special concepute, continuând cu abajururi umanizate și completate vizual de operele de artă expuse în fiecare cameră din hub-ul creativ. Nume celebre de pe scena creativă locală au luat parte la o experiență imersivă, un fragment de lume în care Suprarealismul este limba oficială, în timp ce ironia și performance-ul sunt dialecte care exprimă nevoia de a ne (re)evalua prejudecățile. „Artgitators lansează semne de întrebare asupra a șase teme cu impact social printr-o colecție de șase tablouri a căror descoperire este o experiență în sine. Fie că vorbim despre perceptia noastra asupra religiei, asupra consumerismului sau despre comunitatea LGBTQ+ de exemplu, precepția noastră este îngrădită de norme sociale și politice. Expoziția folosește suprarealismul pentru a sparge limitele convenționalului și a introduce privitorului noi orizonturi atât de gândire, cât și de înțelegere”, declară Eglantina, artistul expoziției Artgitators. Q reator by IQOS și-a propus încă de la lansare să găzduiască evenimente care inspiră și susțin comunitățile creative din București. Expoziția Artgitators închide seria evenimentelor de anul acesta și poate fi vizionată până 7 decembrie, inclusiv. Intrarea este gratuită. În spațiul Qreator by IQOS este permis doar accesul persoanelor majore.

» Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (III)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de C. D. Mocanu și HM … lumea citea: avem calendarele Editurii Medicale, ale Difuzării Presei (cu o selecție de titluri), ale publicațiilor pentru prichindei dar și ale celor destinate publicului mai mărișor, pasionat de știință, tehnică și SF. Editura Stadion (o editură de succes) scotea cartea „Ar fi fost prea frumos” despre Țiriac și Năstase însăilată meșter de Ioan Chirilă. Va urma!

» dar noi ne dorim mult, mult, ca Statul să funcționeze bine

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Avem o lume bună, nu-i așa? O lume despre care zicem că eficiența-i tot ceea ce contează. Nu-i taman adevărat. Lumea asta-i autosuficientă și croită în așa fel, încît odată întrat în ea totul e căldicel, mediocru: nimeni nu pleacă nemulțumit! … a dispărut zbaterea micului întreprinzător, cel căruia o decizie proastă ori un ghinion neașteptat îi pune capăt visului – aici se plimbă de colo-colo active, bunuri, asseturi de grija cărora nimeni nu-și pierde somnul. … mereu cineva finanțează, sponsorizează, donează – totul, aici, se amortizează! O lume cu plata la 90 de zile: start-up-uri, veșnic noi afaceri de succes care nu prind al doilea an. Pare incredibil numărul uriaș de idei care dau chix; dar incredibil e că, de pe urma lor nimeni nu-și pune capăt zilelor, copleșit de datorii precum micul comerciant. Proaspăt, rebrănduit și pe o firmă nouă, întreprinzătorul se pregătește pentru viitorul exit de la anul. Dar în acest timp noi ne dorim mult, mult de tot ca doar Statul să funcționeze, să fie eficient, să fie chibzuit, să aibă grija celui mai mic bănuț.

» ia minune, c-a trecut un an

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… se face anu’ de cînd folosim, zi de zi, autobuzele turcești „Otokar”. Și, ia minune, fraților, după ce s-a potolit gîlceava de-nceput – ațîțată mai ales de ăi care se urcă într-un mijloc de transport public doar cînd pleacă-n „city break” din București – vedem că autobuzele astea… merg, se țin: una peste alta, așa mediocre cum s-au nimerit, nu-s groaznice și-și fac treaba. Știm deja: proasta exploatare, necurățenia și batjocura întreținerii o să le ducă de rîpă. Istoria mijloacelor de transport bucureștene din ultimii 40 de ani – aici. Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

» Case căzute 322 – Str. Emanoil Porumbaru 19

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Nu te miră deloc că zace, nici că-n coasta ei e o dihanie urîtă; întreaga stradă e de-a dreptul compromisă arhitectonic și împănată cu recente construcții mai tîmpite decît merită zona. mai multe despre Case căzute

» comerț din presa vremii

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.1949: Comerțul intra, încet, în era sa etatizată. O vreme bunele practici rămase de dinaintea Războiului au persistat, pierzîndu-se odată cu foametea, stabilizarea, naționalizarea. 1959: întîi cu titlu experimental, se introduce instituția voiajorilor comerciali în comerțul de stat: cum ar veni azi, area sales representatives în retail. Tot atuncea, în urma deciziei de a oferi o importanță mare industriei zahărului, urma să cumpărăm două fabrici gata utilate din Franța. 1969: o perioadă-n care se închegau binișor relațiile comerciale cu Vestul. … orice mergea la export, dacă merita osteneala: și racii vii. listă de articole selecționate din presa vremii – aici

» V V C XXVI

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Ce-a mai rămas din capătul de linie de la Aeroportul Băneasa, unde-a întors troleul 81 pe vremuri. Trainic, mozaicul! Odată cu lărgirea șoselei și construcția pasajului subteran, copertina inițială a peronului de așteptare a dispărut; iar aici, unde era cabina șoferilor și ghișeul de bilete, stau niște oameni prăpădiți. Tot o mostră de arhitectură reușită veche. În Orășelul Copiilor au rămas fel de fel de căsuțe vesele unde se vindeau și se făceau fel de fel de lucruri. Asta, în formă de „A”, chiar are chichirezul ei. Ne miră imaginea telefoanelor publice dezafectate de amar de vreme, ici-colo, uitate pe cîte-un perete mărginaș; cabinele, însă, au dispărut aproape cu desăvîrșire. Tot am mai găsit una.   O rămășiță a fabricii de ulei „Solaris” – gardul personalizat; dacă tot am văzut deunăzi o droaie de garduri bucureștene. Pitită-ntr-un dos al clădirii „Crucii roșii”, o monogramă specifică. Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

» jucăria merge înainte

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.În timp ce oamenii se uită seara la televizor – căzu Guvernul, se-alese Președintele, se poticniră toți din Partidul Social Democrat – lucrurile merg; merg bine. … habar chiar n-avem cît de bine merg! Administrația locală, duduie; repede, lacom și fără o clipă de răgaz, în fiecare primărie bucureșteană. Primăria – sau mai degrabă primarul – Sectorului 5 vrea să-și facă niște societăți comerciale pe acțiuni: și-ți stă mintea-n loc cînd vezi ce nume vrea să le dea: „INFRASTRUCTURĂ DF5.” „SALUBRIZARE FAPTE 5” Doamne, dacă un sfert din duduiala asta ar fi fost îndreptată spre bunul-mers al lucurilor, spre bunăstarea cetățeanului, am fi dus-o chiar omenește.

» Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (I)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit. Mă așteptam. Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România nu lăsa loc de-ntors: „Serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex”. Tinerii sănătoși la minte și la trup făceau armata. În Vitan, „scutiții” erau priviți cu oarecare suspiciune. Probabil lucrurile stăteau la fel și în celelalte mahalale bucureștene. Cei care aveau diverse probleme sociale, de familie sau cei pe care starea sănătății îi făceau temporar „inapți pentru serviciul militar”, erau „amânați”. Despre Mijache (Marian Bărăgan), subțirel ca o trestie, slab de trebuia ancorat când se întețea vântul și bâlbâit pe deasupra, nimeni nu credea că va fi încorporat vreodată. Altfel, sănătos tun, ager, plin de viață, vesel și „jmecher” cât cuprinde. Amânat de mai multe ori, doar o mai pune ceva carne pe el, timp în care a absolvit o școală de bucătari(!!!), și-a servit totuși patria gătind la cazan fasolică, „conducte” (macaroane), vărzică, „balastru” (orez) și alte delicatese într-o unitate militară de pe Șoseaua Olteniței. După ce, în copilărie, a suferit un accident, Doru (Tudor Gheorghe) rămăsese cu o călcătură neobișnuită. Eu nu-l vedeam mergând în cadență, bătând pas de defilare sau efectuând marșuri lungi, însă comisia medicală  avea vedere mai bună. A fost și el amânat de mai multe ori. Rămăsese fără tată. Era singurul care întreținea familia. Nea Stelian s-a prăpădit când Doru și frații lui minori, mult mai mici, un băiat și o fată, Costică și Gina, aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Mama lor, tanti Trandafira, șubrezită de viață bună, de necazuri, de greutăți, nu putea munci orice. Era singurul care aducea bani. Lucra ca strungar la Cooperativa Automecanica. Din motive pe care nu le-am aflat niciodată, într-o bună zi a solicitat să fie încorporat și nu oricum – la parașutiști. Era un pic sărit. Îl cunoșteam bine. Făcuserăm împreună o grămadă de nefăcute. Surprins, am vrut să aflu ce l-a apucat. Mi-a răspuns pe jumătate. – Ce să mai aștept bă? Să mă ia ăștia cu arcanu după ce mă însor? – Și cu ai tăi ce se întâmplă? – N-or să moară! Îi mai ajută tanti Geta (mătușa lui, sora lui nea Stelian, locuia în apropiere, pe Fusului/Fanteziei), îi mai ajutați și voi… În parte, chiar așa s-a întâmplat. Vecinii, fiecare după posibilități, au pus umărul. Un om de ispravă, înțelept, cu suflet mare care știa să deschidă anumite uși a angajat-o pe tanti Trandafira ca îngrijitoare la Școala generală nr. 84 – Târcă Vitan de unde, la momentul cuvenit, a ieșit la pensie. Doru și-a făcut damblaua. A trecut testele specifice și a fost parașutist militar într-o unitate renumită din Buzău. Câteva luni de instrucție la cataramă au fost suficiente pentru a-și corecta mersul. Era tare mândru de uniforma lui cu beretă albastră. Cred că avea de ce! Revenit „la vatră” a cochetat cu parașutismul sportiv. Pasiunea pentru o fată a fost mai puternică. S-a însurat și brusc a renunțat la salturi. Se pare că nevastă-sa l-a răzgândit, deși el nu recunoaște. Pentru mine lucrurile erau clare. La momentul hărăzit urma să-mi iau valiza și să mă duc acolo unde eram trimis. Aveam totuși o necunoscută: durata stagiului militar. Dacă intram la facultate făceam nouă luni îndată după admitere, înaintea începerii cursurilor. Dacă nu, mă așteptau șaișpe luni de militărie sau, Doamne ferește, la marină… doi ani. Luasem în considerare, chiar cu seriozitate, un eventual eșec la admitere. Un an și patru luni mi se părea mult. Era o pauză în evoluția mea care nu-mi aducea mari foloase. Aveam la îndemână mai multe soluții. Toate excludeau din capul locului abdicarea vinovată de la datoria prevăzută de lege. Cea mai convenabilă era ca în timpul stagiului militar să urmez cursurile unei școli de șoferi astfel încât după atât timp irosit să mă aleg măcar cu un permis de conducere pentru categoriile B și C. Mi-a fost sugerată de Victor Eftimie, văr cu tata (mama lui, Victoria, era sora lui Dumitru Mocanu, tata lui tata, bunicul meu), plutonier major și șoferul unui comandant foarte important din garnizoana Pitești. Schema se baza pe prezumția (apropiată de realitate) că voi ajunge într-o unitate a Ministerului Apărării Naționale. Dacă Ministerul de Interne punea ochiul pe mine pentru trupele de securitate, atunci se putea spune că am avut ghinion. Rămâneam pe cont propriu. Depindea numai de mine cum reușeam să-mi îndulcesc viața. Nea Victor aștepta cu arma la picior să primesc ordinul de chemare și să-i transmitem indicativul unității în care mă aflam. După ce depuneam jurământul și efectuam perioada de instrucție, „cineva” ordona transferarea mea în  garnizoana Pitești, la unitatea în care (ce coincidență!) plutonierul major Eftimie era încadrat. Acolo urmam cursurile școlii de conducători auto. Mă întorceam la unitatea care mă încorporase cu o săptămână – două înainte de a fi lăsat la vatră (trecut în rezervă). Drumul era bătut. Cu ceva timp înaite aranjamentul funcționase perfect în beneficiul vărului meu Mitică, fiul lui Petre Tănăsescu, fratele mamei. Sesiunea de examene din vara anului 1974 a făcut lumină. Am fost admis la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. A urmat o vacanță plină, începută pe creasta Făgărașului, continuată cu peregrinări prin diverse zone turistice și încheiată  în viile și cramele Panciului.  Etapa finală, cea de refacere – recuperare după efort (!!!), s-a consumat la Soveja, în compania dragilor mei mocani vrânceni, doar cu aer curat, fructe de pădure, caș afumat și altă mâncărică bună. M-am adunat pe acasă chiar în ziua de 23 august, zi de mare sărbătoare. Țara toată petrecea la împlinirea a treizeci de ani de la declanșarea Revoluției de Eliberare Socială și Națională, Antifasciste și Antiimperialiste. Conform legii, „încorporarea absolvenților de liceu reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățământ superior se face la 1 octombrie al fiecărui an”. Mă pregăteam și așteptam să sune goarna. 1 septembrie 1974 a fost într-o duminică. De vreo două săptămâni se deschisese sezonul de vânătoare la prepelițe, turturele și guguștiuci. Tata plănuise o ieșire în teren cu nea Pascu Ionescu și cu Gheorghe Capangiu, vânători din mahala, de la Bujavercă. Au plecat cu noaptea-n cap să plimbe puștile prin lunca Dâmboviței, spre Ochiul Boului. Știau ei o tarla cu floarea soarelui și niște lucernă unde ar fi putut face măcar de-o ciulama. Eu am rămas acasă. Un gând nedefinit, sâcâitor mă îndemna să stau locului. Aveam sentimentul că se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat! Trecuse cu puțin de ora 8.00, eram în grădină și tocmai terminasem de băgat apă pe brazde. Când mă pregăteam să spăl trotuarul, mama a scos capul pe geamul bucătăriei: – Hai la telefon! Te caută de la Comisariatul Militar! Cum? Comisariat, dimineața la 8.00, telefon, duminica? Nu se potrivea deloc cu ce știam eu despre mersul lucrurilor. Mirosea a farsă de la o poștă. Aveam un prieten care, cu multă fantezie, punea la cale astfel de năzdrăvănii. Mă încercase de mai multe ori, fără succes. Știam că nu se dă bătut și momentul era potrivit. Cel de la capătul firului s-a prezentat regulamentar, cu toate cele necesare: grad, nume, funcție. Doar că eu nu eram dispus să ascult toate astea. N-am reținut nimic. Politicos, dar ferm și imperativ m-a invitat la sediul centrului militar al sectorului 4(*), în cursul zilei, până la ora 21.00, pentru a mi se înmâna ordinul de chemare la încorporare. Procedura nu era una tocmai obișnuită și asta a făcut ca suspiciunile mele să fie îndreptățite. Vocea era (credeam eu) a păcătosului de Dode Bulgaru (alintat Dodel pentru a-l deosebi de Dodiță și de un alt bulgar, Costel Bulgaru) care încerca să mă facă. Nu aveam nicio îndoială. Ce-a fost la gura mea! Recital. Interlocutorul a așteptat răbdător să mă potolesc. – Eu mi-am îndeplinit misiunea. În evidența noastră figurează că ați fost convocat. Faceți cum credeți! Și fără să mai aștepte vreo replică a închis telefonul. Răcorit că i-am tras-o bulgarului ăla cu capul tare zădărnicindu-i o nouă farsă, mi-am văzut de ale mele. Spre prânz a apărut și tata. I-am povestit cele întâmplate. N-a zis nimic, dar părea preocupat de chestiune. Și-a curățat arma, s-a uitat prin grădină și înainte de a ne așeza la masă a reluat subiectul. – Băi băiatule! Cred că ar fi bine să te duci până acolo. (Dacă tata folosea în conversațiile cu cei apropiați formula de adresare „Băi băiatule!” („Măi fato!”), treaba era serioasă.) Când s-a mai răcorit un pic, după ora 18.00, m-am conformat. Centrul Militar al Sectorului 4 funcționa într-o casă mare și frumoasă, care nu a fost demolată, aflată la intersecția bulevardului Hristo Botev cu calea Călărași (bulevardul Corneliu Coposu), în preajma Bisericii Sfântul Mina – Vergu. Nu era departe. Pe strada Constantin Nottara ieșeam în Dudești, lângă „7 Noiembrie”, „Select” și „Depoul I.T.B.”. De acolo luam tramvaiul 19 până la capăt, la Sfânta Vineri, făceam câțiva pași pe lângă clădirile vechi ale Călărașilor și ajungeam la comisariat. Punctul de control de la intrare părea pustiu. M-a întâmpinat un plutonier. Am avut impresia că-l deranjez. A ascultat cam absent povestea convocării mele, mi-a cerut Buletinul de Identitate, s-a uitat într-un tabel și a ordonat unui soldat să mă conducă la ofițerul de serviciu. Începusem să mă îngrijorez. Ceea ce apreciam eu ca fiind o farsă se contura a fi o jenantă gafă pe care cu ușurință am comis-o. L-am urmat pe însoțitorul meu în tăcere. A bătut la ușă și am intrat. După obligatoria formulă de salut și de adresare: „Să trăiți! Permiteți să raportez!” a arătat cu capul spre mine. – Pentru ordinul de încorporare. A făcut apoi stânga împrejur, a ieșit și am rămas singur cu ofițerul așezat la birou. Purta însemnele Infanteriei. Era căpitan. Întinzând măna după un teanc de formulare, pe un ton nu tocmai prietenos, m-a întrebat: – Cum te numești? Numele, inițiala tatălui, prenumele. – Mocanu Gh. Constantin–Dan. Când a auzit a lăsat baltă hârtiile. – Aaaa…! Tu ești ăla care m-a înjurat dis–de–dimineață și mi-a zis că sunt bulgar căpățânos! Deși „antrenat” să ies onorabil din situații stânjenitoare, în clipa aia aș fi vrut să se crape pământul, să mă înghită, numai să nu fiu eu acela. Cu oarecare nesiguranță în glas, am încercat să-i explic cum s-a ajuns la regretabila întâmplare menționând că raționamentul meu greșit a pornit de la convocarea prin telefon. A început să râdă. – E legală. Mi s-a mai mulțumit în felul ăsta atunci când, în exercițiul funcțiunii, am transmis telefonic diverse ordine către tinerii chemați la datorie! Dacă nu te prezentai azi, eram hotărât să trec incidentul în raportul de serviciu! Și să știi că nu sunt bulgar, sunt moldovean! *** După ce am îmbrăcat uniforma am aflat cum stăteau lucrurile. Instruirea teoretică a militarilor TR începea cu „Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România”. Cunoașterea acesteia era obligatorie și am studiat-o temeinic. Acolo scria că „ordinul de chemare la recrutare sau încorporare, precum si pentru clarificarea situației militare a recruților, se înmâneaza în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la modul de comunicare a actelor procedurale”. Procedura convocării telefonice era, ca și acum, prevăzută în legislația penală. *** Atmosfera s-a mai destins un pic. În timp ce căuta ordinul buclucaș am mai schimbat câteva vorbe. La un moment dat, în încăpere a intrat un tânăr sergent major de artilerie îmbrăcat impecabil care a cerut permisiunea să iasă în oraș. Tocmai semnam dovada de primire a ordinului. Pe colțul acesteia era scris cu creionul numărul 1462. Subofițerul s-a uitat curios pe hârtie și a exclamat: – Asta e la Caracal! Apoi, fără explicații, a plecat. (*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 si 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6. Va urma!

» Reveniri, lămuriri, constatări, întrebări

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de Ando Platforma Pipera, lărgirea şoselei Fabrica de Glucoză, despre care am scris pe larg în martie. Se poate spune acum, că începe să se contureze traseul viitoarei artere. Rămâne de văzut dacă se va respecta termenul de finalizare trecut pe panoul de şantier (29 ianuarie 2020). Părerea mea e că va fi valabil celebrul dialog dintre Papa Iulius II şi Michelangelo, din filmul „Agonie şi Extaz”. Papa, care se interesa permanent când va fi gata pictura de pe tavanul celebrei Capele Sixtine întreba: „Când e gata?”, la care Michelangelo răspundea, în doi peri: „Când o s-o termin!”. Deocamdată, aici se circulă pe un singur fir, sens unic, dinspre Şoseaua Petricani spre Barbu Văcărescu şi Calea Floreasca. La mică distanţă, mare şantier pe strada Doamna Ghica. Sunt lucrările pregătitoare pentru construirea pasajului suprateran peste Şoseaua Colentina. Acum, strada e îngustată şi va fi, cel puţin o iarnă de chin pentru locuitorii şi pentru circulaţia din zonă… Revenim pe strada Thomas Masaryk 11. Avem deja imaginea clădirii refăcute. N-a ieşit rău dar, din păcate, conform unui păgubitor obicei, s-au sacrificat arborii din curte. Mai vechea noastră cunoştinţă, clădirea de pe strada Londra 21, este şi ea aproape gata. Nimic deosebit, stilistic vorbind, dar măcar respectă regimul de înălţime al zonei, spre deosebire de namila ridicată la numai doi paşi, chiar pe colţul cu strada Washington. Nu demult, remarcam ceva… mişcare la scheletul de pe strada Arcului. În ciuda ostilităţilor a două mici potăi oploşite lângă buticul vecin, m-am apropiat mai mult şi am putut vedea că, da, se lucrează, iar de pe afişul de pe peretele construcţiei aflăm că aici va fi sediul „aparatului central al Adminstraţiei Naţionale a Penitenciarelor” Am lăsat la final farmacia Hotăranu. Acum doi ani, clădirea acesteia, de pe Vasile Lascăr, a fost cumpărată de Colegiul Farmaciştilor, prin casa de licitaţii Artmark: „Fostul proprietar și, totodată, moștenitorul celebrului farmacist Gheorghe Hotăranu, și-a exprimat încântarea în fața destinului pe care îl va avea acest imobil, întrucât Colegiul Farmaciștilor din București are în proiect transformarea farmaciei istorice în Muzeul Național al Farmaciei”. Frumoasă intenţie, dar deocamdată, nicio mişcare! Privind imaginile din interiorul farmaciei, nu ne rămâne decât speranţa că, totuşi, mai devreme sau mai târziu, ea va deveni muzeu.

» Civilizație publică LXVIII – garduri

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando și HM Au trecut mulți ani de cînd ne-am ocupat de gardurile-tip de beton ale Bucureștiului și-i vremea să facem o plimbare pe lîngă altele, în nici un caz construite după vreun șablon. E mult – prea mult – de povestit despre garduri și despre cum ne-am schimbat noi viziunea despre ele. Cîndva, demult, gardul se făcea pe măsura casei, încercînd s-o pună-n vedere cumva. Nu trebuia să fie unul de cetate, ceva care să acopere clădirea; nu trebuia nici să alunge trecătorul. Cu vremea, prin prostia omului, răutatea cetățenească și plăcerea de-a interzice și de-a pune piedici gardurile au devenit granițe. Frumoase, vechi garduri din fier forjat prin care vedeai în curte – puse-n valoare de lucrături meșteșugite și monograme; ici-colo mai găsim și cîte-o tentativă contemporană de-a continua tradiția. Ce le-a mai plăcut îndeosebi instituțiilor comuniste să pună table-n spatele lor, ca să nu se vadă nimica din stradă…   Îți crește inima cînd vezi că gardul poate rămîne un gărduț, că-și poate face treaba și doar fiind un simbol, o convenție; și că nu-i nevoie să fie construit numai din materiale grele, greoaie.   Sigur, acolo unde-i cazul – să zicem, cînd e de ocrotit vreun obiectiv mai important, gardul e nevoie să fie mai impunător; cu toate astea, rămîne o operă de artă întîi de toate. Gardul Cotroceniului avea ochiuri, care acuma-s zidite; Bucureștiul e spurcat de kilometri de garduri oarbe din beton – de la Casa Republicii la Mitropolie.   E o știință să îmbini, cumva, și nevoia de maiestuozitate, și bucuria de-a oferi ceva delicat – rezultînd garduri prin care orașul, cumva, respiră.   Vă lăsăm, mai departe, și alte garduri – mai vechi și mai noi, mai chivernisite și mai amărîte – care ne-arată pe lîngă cîte lucruri interesante ne purtăm pașii-n fiecare zi.       lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

» Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (II)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de C. D. Mocanu și HM Hoteluri și restaurante: Union, Intercontinental (fusese început în ’68 și dat funcțiune în ’71), Hanul lui Manuc. ! Va urma

» Case căzute 165 – Str. Pompiliu Eliade 8 – revenire

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Se mișcă ceva și aici, cu blocul neterminat.   mai multe despre Case căzute

» Urme ale trecutului (XIV) – Minge… electorală

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri. A picat din cer. Da! Nu glumesc! Și eu am fost uluit. M-am dumirit când am pus mâna pe ea și am văzut ce simbol poartă inscripționat pe suprafața ei roșie ca steagul defunctului Partid Comunist Român. S-a întâmplat în toamna anului 2004. România urmărea circăreala, numită oficial campanie electorală, care pregătea alegerile parlamentare. Clovni, scamatori, jongleri, acrobați, atleți ai partidelor implicate se străduiau să atragă temporar, cu orice preț, aprecierea și interesul spectatorilor năuciți de fantezia saltimbancilor. Vremea îngăduitoare mă ținea încă prin curte. Dinspre sud se auzea zgomotul unui elicopter. Nimic nou! Zona este survolată zilnic de toate categoriile de aeronave, de la avioane ultraușoare la Hercules C130 sau Alenia C-27J Spartan. Rutele de zbor spre est traversează cerul localității ilfovene în care trăiesc de mulți ani. Obișnuit cu astfel de evenimente nu am ridicat ochii. Sunetul însă nu era al unei „râșnițe”, ci al unui elicopter serios care zbura la mică înâlțime și asta ieșea din tipar. Surpriza a fost că a trecut chiar pe deasupra mea. Abea atunci, speriat, m-am întors să văd ce se întâmplă. Într-o voltă largă, elicopterul se îndepărta spre județul vecin lăsând în urmă, din timp în timp, câte o sferă roșie. Veneau spre pământ cu oarecare lentoare, dovadă că nu erau foarte grele. Una dintre acestea a aterizat la mică distanță de mine, în mijlocul grădinii pe care mă stăduiam să o pregătesc pentru arat. Precaut, m-am apropiat cu pași mici. Cînd am zărit cunoscuta siglă a Partidului Social Democrat chestiunea a devenit clară. Mi-am amintit îndată că circăreala era în plină desfășurare. Mai mulți dintre consătenii mei s-au pricopsit cu mingea electorală de volei picată din cer. Băieții aveau imaginație. Și mai ales bani.

» Case căzute 321 – Bd. Pieptănari 57

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… doar o coajă, pe colț cu Dumitru Țichindeal. mai multe despre Case căzute

» pare-a fi un om bun

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.nu candidează, da’ pare-a fi un om bun.

» 7 mașini vechi CXV

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de Ando, Bobocul și HM Frumoasă deschidere pentru episodul 115: un Imeseu rablagit, dar… cinstit; o bucurie să-i dai roată. L-a găsit Mihail Manea, a cărui colecție de trofee e de invidiat. Mare deosebire față de Imeseurile „militare” – astea „civile” au fost mașinile care-au bătut coclaurile Țării. O raritate-i numărul vechi de înmatriculare. După el, merge să admirăm, odată-n plus, silueta zveltă a frumosului Aro 244. Tot văzută din spate – o Toyota Tercel. Dac-am ajuns la marca asta, altă… raritate: o Toyota Avensis din seria a doua care zace pe dreapta! Nu ne putem abține: un Fiat 1300! Să vedem ce-am mai primit bun; tot un Fiețel – un 850 – de la Adrian Crăciunescu: Și tragem linie cu două bucăți franțuzești, amîndouă Peugeoturi; un 403 combi (a păstrat numerele model vechi…) … și un 504 coupé; o linie mai modernă și mai atractivă decît a berlinei, dar un fund… un fund tăiat neinspirat și desenat sărăcăcios. (lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)  Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

» un alt dedesubt mai vesel

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… precum guturaiul, se propagă și ideile bune. Primăria Sectorului 4 a înveselit dedesubtul pasajului de la Mihai Bravu. Iată că și Primăria Sectorului 6 face cîteva lucruri drăguțe sub Basarab. Din mașină, din tramvai pare într-adevăr mai bine; dar oamenii tot printre gunoaie trebuie să meargă: asta nu s-a schimbat! Și, din păcate, partea Basarabului care ține de Sectorul 1 e și mai decăzută. Parcarea de pe Titulescu, de sub pod, e închisă în continuare. Sus, pe pod – în stația tramvaiului – merg lifturile și scările rulante, dar ți se face silă de cît de murdar e totul.

» fără curse de cărucioare la Lidl în parcare!

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Fără urmă de îndoială, montarea acestor limitatoare de viteză-n parcările magazinelor „Lidl” va duce la stîrpirea periculoaselor curse de cărucioare. Faptul că pentru restul cumpărătorilor de bună-credință este cumplit de greu să treacă cu roțile mititele ale cărucioarelor peste obstacole e un preț mic de plătit.

» Urme ale trecutului (XIII) – Radioreceptorul Selena

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri. A fost cel mai performant radioreceptor care putea fi cumpărat în anii ’80 din comerțul socialist. Era fabricat la Minsk, în Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și exportat, nu numai în țările socialiste, de către Techointorg (TENTO). Ascultătorii pasionați ai Europei Libere, care nu erau puțini, și-l doreau cu ardoare. Putea fi cumpărat, dacă îl găseai. Apărea în magazine din când în când și în cantități mici. Se vindea ca pâinea caldă. Cei cărora le era la îndemână apelau la sistemul P.C.R. Nu, nu la partid! La Pile – Cunoștințe – Relații. L-am folosit și eu, chiar de două ori. Am făcut-o mai întâi în anul 1982. La intersecția Ion Șulea cu Dristor, pe locul librăriei, al măcelăriei și al băcăniei cocoțate deasupra unor trepte abrupte, se construise blocul R5 care avea la parter un magazin mare de electrice, electronice și electrocasnice. Era Unitatea 74 – I.C.L. Tehnometal gestionată de M., un cioplean evadat din tradiția de grădinari și lăptari a bulgarilor așezați temeinic în jurul străzii Tomis. Soția lui a lucrat o perioadă cu mama, apoi s-a retras ca vânzătoare la același magazin, o muncă mai liniștită și mai cu folos. Familia M. m-a ajutat să cumpăr primul radioreceptor Selena. Este cel din fotografii. Am dat pe el o poală de bani. Suma de 1800 de lei era semnificativă și pentru mulți, descurajantă. În martie ’82 reprezenta 80% din salariul meu de stagiar anul II (2310 lei/lună). Ascultam, aproape zilnic, în condiții foarte bune, posturi de limba engleză și franceză ca exercițiu util pentru o minimă întreținere a deprinderii de a folosi cele două limbi străine. Uneori rătăceam și pe la Europa Liberă. Rar de tot. În schimb tata își începea și își sfârșea ziua cu postul american care emitea de la München. Se chinuia cu o măgăoaie sovietică pe lămpi. Puteam să-i cumpăr unul mai pricopsit sau măcar să-l fac pe acela să funcționeze mulțumitor, dar mi-era frică. După patruzeci de ani petrecuți în filatura de la „7 Noiembrie”, într-un zgomot infernal, se pricopsise cu o diminuare importantă a auzului. Asta îl determina să ridice volumul cam sus. Cum locuia la bloc… nu știam cine mai ascultă părerile despre actualitatea românească transmise din Bavaria, chiar dacă „moșu” nu le înghițea pe toate. Știa de Selena și din când în când mă informa cât de bun este modernul aparat de radio. Bătea șaua ca să priceapă iapa. O vreme l-am dus cu vorba. Până a aflat de la nepotă-su că noi avem unul și încă de câțiva ani. Nu mai era loc de întors. De ziua lui a primit cadou radioreceptorul la care visa. De această dată m-a ajutat nea Ionică Știrbulescu de la I.D.E.B. Omul cu educație aleasă, poetul sensibil și profund, inginerul cu știință de carte și-a dovedit încă o dată generozitatea. A fost suficient un telefon și gata! L-am cumpărat de la Magazinul universal Victoria direct din depozit. Cele două radiouri funcționează perfect și acum.

» viață de piață

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Cu cît e piața mai săracă, mai aruncată la margine de oraș și mai ascunsă-ntre case, cu atît e mai… bogată! Cum de-o fi așa? Pentru că piețele centrale, domnești și „civilizate” nu mai au puzderia de lucruri și lucrușoare care se mai găsesc doar în piețele periferice: vin de vînd „sibienii”, propășesc produsele „bio”, iar la grătarul din dos se-așează la coadă, cuminți, flăcăi cu bărbuțe pieptănate, ciorapi vărgați și cu ecusonul spînzurat de brăcinar… Dar viața, viața de piață, nu-i aici. Viața-i la periferie, acolo unde piața-ncepe încă de la trei străzi distanță, cu magazine-ntinse și pe trotuar cu haine „ieftine și bune”, cu produse de menaj, cu chioșcuri care mai vînd napolitane și jeleuri la kil și cu cuptorul de pîine caldă pe care se repede s-o cumpere, dimineața devreme, gospodina-n capot. Pe-aici încă mai poți spune vînzătorului din care marfă să-ți aducă data viitoare; și să-ți păstreze pentru seara, cînd vii acasă de la muncă (în cartierele astea oamenii vin de la muncă, nu de la servici) cîte ceva de-o parte: o franzelă împletită, un sfert de salam proaspăt, o fructă-ceva. „Mega Image” n-a deschis încă magazin – fiindcă nu dă pe caiet. Aici – înțelegeți voi – comerciantul e mic și nu prea-și permite să nu meargă-n cîștig, fiindcă din cîștigul ăla trăiește. … baba vine tîrîndu-și căruciorul și pleacă după trei ore de tîrguieli și pălăvrăgeală; vecinu’ uită bicicleta sprijinită de ușa birtului; zac droaște cu roțile dezumflate din care se vînd castraveți, varză, gogoșari, cartofi… Aici găsești în piață toate lucrurile de care-ai uitat că există-n lumea ta: mușamale, gumari, bătătoare de covoare, bețe de ținut varza-n butoi, izmene, capace de borcane, chibrite, damigene, cuie, sifoane, geci de iarnă „din puf de pinguin”… și cîte și mai cîte!

» Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (I)

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.de C. D. Mocanu și HM Începem anul ’73 cu calendarele emise de „Rompresfilatelia” – pe-atunci, colecționarea de timbre era o îndeletnicire des întîlnită. Va urma!

» Case căzute 320 – Str. G-ral Alexandru Cernat 1 și 3

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Revenim pe-aici, unde – ascunse-ndărătul vegetației – se găsesc casele astea frumoase. Cîțiva pași mai încolo la numărul 11 A renovarea decurge chiar îngrijit și pe colțul cu Miron Costin șantierul avansează. mai multe despre Case căzute

» Se vede ca dracu’

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… ce diferență, între ideea de-nceput și realitatea de la sfîrșit: a cîta oară ne lovim de felu-n care rămînem cu urîțenii care strică ireversibil orașul! După cum știm, în zona Pieței Scînteii s-au construit două turnuri – le zice „City Gate”. Odată cu ele, a dispărut intrarea largă care oferea o perspectivă avantajoasă pavilionului „Romexpo”. Deși proiectul turnurilor a fost generos, lăsînd o „crăcănare” între construcții pe post de esplanadă care trebuia să pună-n valoare pavilionul, pînă la urmă n-a mai ieșit așa; deloc. Pentru că această esplanadă, în realitate, e ocupată de troacele utilitare ale turnurilor: guri de ventilație și alte porcării. Numai alea se văd.

» Acum 50 de ani: paşaportul pentru Mexic

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest. scris de Ando Fix acum 50 de ani, după amiaza zilei de duminică de 16 noiembrie 1969 (o zi mohorâtă, cu cer plumburiu) aducea o mare bucurie iubitorilor români de fotbal. Pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti, naţionala României termina la egalitate (1-1) meciul cu Grecia, câştigând astfel grupa preliminariilor din care mai făceau parte Portugalia şi Elveţia. Se termina, astfel, o campanie de peste un an de zile, iar naţionala noastră se înscria pe lista celor 16 finaliste de la turneul final din Mexic 1970. Aşteptarea fusese lungă, trecuseră… 32 de ani de la ultima participare a României la un turneu final de C.M. şi, ca să fim cinstiţi, după un start de forfait (0-3 cu Portugalia, la Lisabona) puţină lume se gândea la un asemenea frumos deznodământ. Apăruse însă o generaţie valoroasă şi ambiţioasă de jucători. Cu o conducere tehnică competentă, realistă şi cu răbdare, s-a clădit, astfel, o reprezentativă solidă, fără complexe. Sigur, ar fi fost şi mai frumos să câştigăm ultimul meci din grupă, mai ales că-l jucam acasă, pe un stadion arhiplin, dar nu s-a putut. Grecii îşi jucau şi ei şansa şi veniseră la victorie, cu o selecţionată bine pusă la punct, arţăgoasă şi… motivată (se zvonea, de exemplu, că multimiliardarul armator Onassis promisese jucătorilor prime substanţiale în caz de calificare). Plus, foarte mulţi suporteri greci în tribune, în afara cotei repartizate oficial. Tot din „gura lumii” aflasem că aceştia veniseră bine „pregătiţi” pentru a cumpăra bilete la negru: cu valută, cu lanţuri sau cu ceasuri de aur, cu diverse electronice etc. Aşa că meciul a fost greu, tensionat, dar băieţii noştri s-au ţinut bine şi şi-au atins obiectivul. Peste şase luni, începea aventura mexicană, însă, până acolo, să vedem cum au văzut meciul decisiv (şi nu numai meciul propriu-zis) două publicaţii de atunci: ziarul Scânteia şi revista Sport. Plus câteva imagini din arhiva Agerpres.   

» Mă-ntreb de ce

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.În București avem vreo 250 de magazine mari „Mega Image” și vreo 350 de magazine mici „Shop & Go”. S-ajungă la toată lumea. Nu o dată, între magazinele astea vedem diferențe – în cele mici e mai mereu mai scump; confortul de-a avea la doi pași de casă un magazinaș se plătește! Dar mai e ceva. plasele care se vînd în magazinele mari sînt trainice, făcute din plastic bun, rezistent, și se pot refolosi îndelung după aceea; cică pot duce șapte kile de cumpărături. Costă vreo 70 de bani. plasele care se vînd în magazinele mici sînt proaste, subțiri, făcute dintr-un material biodegradabil care se sfîșie și rezistă doar pînă cînd ajungi acasă; colac peste pupăză, plasele astea țin doar patru kile. Ce-i drept, îs și cu… 10 bani mai ieftine.

» Urme ale trecutului (XII) – Rom Havana

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.scris de C. D. Mocanu Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri. Prietenul meu Nichi Gaicu, mecanic de aviație la Clinceni, pasionat de Beatles și de Creedence Clearwater Revival, aprecia băuturile cubaneze și mai ales romul Havana Club pe care îl sorbea fără să stea prea mult pe gânduri, ca atare sau în diverse combinații sofisticate de le zice cocteiluri. *** Pentru mine romul era cel pe care îl știam din copilărie (anii ’60) și din adolescență (anii ’70). Mama îl folosea la prăjituri. Când gerul se făcea stăpân peste mahala, tata își punea o lacrimă de rom în ceai. Eu mă desfătam cu mirosul care întârzia mult timp prin toată casa. Băutura ca atare nu-mi plăcea, cum nu-mi place nici acum. *** Prin 1975–1980 ne întâlneam frecvent și de multe ori a reușit să mă „târască” la restaurantul Havana, pe bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej, fost 6 Martie, fost Elisabeta, lângă cofetăria Universității. Cu excepția aligatorului împăiat țintuit deasupra intrării în salon, restaurantul nu avea nimic spectaculos. Era chiar modest, dar civilizat. Acolo, crezând probabil că sunt un împătimit al romului cubanez, barmanul care era român, mi-a dăruit un pliant util amatorilor de finețuri alcoolice. Cum să știe priceputul combinator de băuturi că dacă ar fi avut țuică eu aș fi dat deoparte imediat orice altă licoare și în ambianța oarecum tropicală a stabilimentului m-aș fi desfătat cu nobilul alcool obținut din prune. Pliantul rătăcit printre printre alte documente din arhiva personală și pe care nu l-am folosit niciodată, făcea parte dintr-o campanie susținută de promovare a unor produse cubaneze: lichioruri, bomboane, compoturi, deliciosul gem de grepfrut de-i zicea Zun–Zun. Or mai fi fost și altele. Iată și două reclame atrăgătoare care, în 1977, încercau să abată gusturile băutorilor neaoși de vin și țuică de prună spre „țuica” obținută din trestia de zahăr: A trecut multă vreme de când nu am mai „servit” Havana Club. Am s-o fac, așa, spre aducere aminte.

» bă, da’ e incredibil 2

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Noi încă ne mai credem în stare să construim, să facem, să dezvoltăm! Asta pînă cînd ne lovim de realitate: anume de felu-n care… peticim. Și de felu-n care ne duce mintea să „terminăm” treaba.

» Universitatea are un sediu nou care arată ca dracu’

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.… oricum te-ai uita la clădirea asta, nu poate fi altminterea decît urîtă, boccie, tîmpită și de tot rahatul. Dacă ar fi ridicată undeva, la vreo patruzeci de kilometri de orice oraș, la o margine de autostradă, hai c-ai putea zice că ar fi un siloz interesant, un onorabil depozit de electrocasnice sau o folositoare piscină acoperită… Dar nu! Clădirea asta nu-i altceva decît noul sediu al… Universității din București, construit pe șoseaua Pandurilor! Este uimitoare scrînteala instituțiilor publice de la care – vorba aia! – ai avea pretenții. Conservatorul bucureștean și-a ridicat, în coasta Cișmigiului, o hală idioată: Mare mizerie, bă.

» Concertos para Bebés în premieră în România

Născută din pasiunea pentru evenimente culturale gingaşe pentru copii, Ludiceea debutează pe scena spectacolelor pentru copiii din Bucureşti cu o iniţiativă cum nu se poate mai delicată: o serie de 12 concerte pentru bebeluşi şi fraţii lor mai mari, însoţiţi de părinţi, bunici şi oricine ştie să se bucure de muzică, linişte şi împletirea dintre ele. Într-o formulă de şapte artişti – cântăreţi, instrumentişti şi dansatori, grupul portughez Musicalmente este condus de muzicologul  şi pedagogul  Paulo Lameiro  şi vine cu un program construit în jurul muzicii clasice  şi condimentat cu improvizaţii vocal-instrumentale născute din colaborarea artiştilor cu întreaga audienţă, Concertele pentru bebeluşi au un singur scop declarat: savurarea muzicii de calitate de către copiii mici şi foarte mici, în compania celor mai apropiaţi lor şi într-un cadru perfect adaptat nevoilor specifice vârstei. În premieră în România între 28 noiembrie şi 1 decembrie, la sala New York din World Trade Center Bucureşti, Concertele pentru bebeluşi nu au limită de vârstă, căci lim-ităm noi, organizatorii, tot ce e necesar pentru ca cei mai tineri dintre participanţi şi insoţitorii acestora să nu aibă decât grija muzicii, a uimirii, a visării, a descoperirii. Lumina e difuză, sunetul e la volumul optim pentru cele mai gingaşe urechi, durata călătoriei muzicale prin intermediul instrumentelor, ritmurilor şi acordurilor, este de 45 de minute. Locurile sunt, de asemenea, limitate, deoarece e prioritar pentru noi ca invitaţii cei mai gingaşi să se bucure de un spaţiu generos, în care artiştii şi publicul umplu scena deopotrivă, iar scaunele sunt înlocuite de braţele iubitoare ale parintilor. Vor fi 60 de locuri pentru bebeluşi la fiecare concert, lăsând astfel loc de mişcare şi visare, întrebare şi ascultare, atingere şi privire, apropiere şi depărtare de artişti şi instrumente. Ludiceea a luat naștere în Spania, după ce Andreea Bâscă, promoter de concerte, a adus pe lume o fetiță și a început să caute contexte jucăușe prin care să-i arate lu-mea de cum deschide ochii, dar mai ales să-i transmită dragostea de sunete și imag-ine. Ca parte a echipei Twin Arts, Andreea a ajutat ani la rând publicul din România să se-ndrăgostească la Sala Radio sau Sala Palatului de artiști ca Gregory Porter, John Mclaughlin, Brad Mehldau, Ibrahim Maalouf, Snarky Puppy sau Robert Glasper. Pe agenda noastră veți găsi concerte, piese de teatru, expoziții, instalații media și multe alte evenimente ce vor avea mereu ca scop interacțiunea care stimulează inteligența și imaginația. Toate proiectele de live entertainment pe care vi le propunem sunt pentru noi, cei care știm să pășim, dar mai ales pentru cei care nu și-au început incă drumurile și asteaptă să-i inițiem. Program: 28 noiembrie: Concert I - ora 10:00, Concert II - ora 11:45, Concert III - ora 15:00 29 noiembrie: Concert I - ora10:00, Concert II - ora 11:45, Concert III - ora 15:00 30 noiembrie: Concert I - ora 10:00, Concert II - ora 11:45, Concert III - ora 15:00 1 decembrie: Concert I - ora 10:00, Concert II - ora 11:45, Concert III - ora 15:00 Bilete: Pentru „Concerte pentru bebeluși” se pun în vânzare 3 tipuri de bilete: Bilete pentru bebeluși de la 0 la 18 luni la prețul de 70 de lei Bilete pentru copii de la 19 luni la 3 ani, la prețul de 70 de lei Bilete pentru copii cu vârsta peste 3 ani și adulți  (acestea sunt biletele pentru frați și surori mai mari, părinți sau bunici.) Prețul lor este de 75 de lei. Biletele sunt individuale, valabile pentru o singură persoană. Biletele se găsesc în format electronic pe  www.iabilet.ro  și în rețeaua fizică iabilet.ro/retea : în toată țara din magazinele Flanco, Librăriile Cărturești, magazinul Muzica, de la stand-ul de bilete de la Metrou Unirii 1 (lângă casa de bilete Metrorex), din magazinele UMAN, Senia și IQ BOX, din agențiile Perfect Tour, de la Hard Rock Cafe, Berăria H, Cafe Deko, Club Quantic, Club Vintage și Expirat Halele Carol (între orele 18:00-22:00 (în zilele de funcționare)) și de pe cele 1500 Stații de Plată SelfPay. Online pe www.iabilet.ro, puteți plati cu cardul prin Paypal, pe factura Vodafone sau Orange cu plata la sfârșitul lunii sau ramburs cu plata cash prin FanCurier oriunde în țară.

» Vespasiene vechi în București

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.Puține, dovezile fotografice bucureștene care atestă civilizația de odinioară în domeniul toaletelor publice! Cu toate că-n interbelic, prin stăruința U. C. B. s-au construit atîtea, încît ar fi ajuns – puse, una după alta, pe-o străduță – să umple un cartier întreg de căsuțe. Dar, de! Așa sîntem noi, mai pudici. Nu ne-am îngrămădit să le pozăm, deși nu erau chiar la fereală – le găseam în intersecții, scuaruri, acolo unde omul avea nevoie de ele: mai degrabă au scăpat fotografiate – în trecere – cele subterane, ale căror coloane păstrează și azi dovada unei discrete eleganțe.   În lipsa dovezilor directe, ne mulțumim, ca de obicei, cu cele ce reies întîmplător din arhive. Și, ca de atîtea ori, ceva-ceva ne-a stîrnit interesul: anume din nou pagina de facebook John d’Orbigny Immobilier, unde am găsit, de curînd, o serie de vespasiene foarte vechi din Paris. Păi, dacă ne gîndim că nu o dată – ca bucureșteni – am luat o droaie de lucruri pariziene… nu cumva am avut și noi pisoare, vespasiene dintr-astea? Ba bine că nu; iată cîteva care se văd foarte clar! … le-am colecționat, laolaltă, cu sumedenia de felurite chioșcuri din București pe care le-am înfățișat în mai multe episoade.
 
Aboneaza-te la newsletter-ul nostru acum!


» Website-ul afacerii tale la un super pret! 500 lei + TVA prin serviciul OnlineStart

pariuri sportive pe mobil Joaca la pariuri sportive pe mobil pentru a profita de cele mai rapide oferte.
Mutari Internationale
   
 
Arhiva | CopyRight 2007 - SAPTAMANA dot COM
Privacy policy
Gazduit de gazduit de SpeedHost
articole publicate astazi 181 | utilizatori online 27